CE MĂNÂNCĂ BUBURUZA
Nu ştiu cum a apărut în casă, în miezul iernii o buburuză. Mică, mică, roşie cu punctişoare, aşa cum o ştiţi. Atât de mică încât nimeni n-ar fi observat-o dacă nu s-ar fi aşezat pe uşa albă a dulapului de la bucătărie. Şi bineînţeles, cea care a văzut-o prima a fost năzdrăvana de Antonia. A recunoscut-o imediat, căci era aidoma zecilor de buburuze mai mari ce dormeau nemişcate de multă vreme pe costumaşul ei de lână albă.
Mămică, tăticule, Andreea, priviţi, veniţi repede să vedeţi! striga şi sărea în sus bătând din palme de parcă cine ştie ce-ar fi văzut! A privit-o din toate părţile, a admirat-o îndelung, minunându-se de gingăşia ei, apoi a luat-o cu grijă în palmă plimbând-o prin toată casa. I-a cântat tot felul de cântece inventate de ea pe loc, cum ar fi: ”Buburuză, buburuză, unde vei pleca, acolo-i casa ta, eu cu tine voi zbura” sau “Buburuză ai o bluză roşie cu puncte albe…”, după care a venit la mine foarte încordată să mă întrebe ce să spună mai departe după “puncte albe”. Întrucât n-am găsit rimă la albe după o matură chibzuinţă decât “dalbe”, pe care nu ştiam cum să i-l explic “pe limba copiilor”, am renunţat deocamdată la cântecele de adormit buburuza.
Am renunţat şi pentru că s-au ivit noi probleme cu adevărat importante. Prima: unde va dormi buburuza la noapte, sau chiar acum după-masă, căci o fi foarte obosită. Văzând că nu mă pricep să răspund foarte repede aşa cum trebuie să facă oamenii mari, s-a întors foarte rapid şi s-a dus la ea “acasă” adică într-un colţ unde există un coş de răchită pe patru picioare şi cu policioara dedesupt – de fapt fostul ei pătuţ de prunc – acum plin cu păpuşi, jucării, cutii, borcane cu şi fără capac, tigăiţe, butelii de spray goale şi tot felul de alte comori demne a fi descrise pe larg în altă povestire captivantă, comori care ocupă atât “parterul”, adică policioara, cât şi “etajul”, adică pătuţul acoperit cu o cuvertură lungă până-n covor. Acolo sub cuvertură, intră ea ca într-o casă şi tace multă vreme când are treburi. Iar acum are treburi foarte serioase. După un timp de tăcere sub perdea, întreruptă doar de mici zgomote misterioase a apărut triumfător cu un borcănel în care fusese cândva bulion, unde aşternuse acum o bucăţică de pânză albă – adică “era perna” – pe care aşezase buburuza. Acum era foarte preocupată dacă s-o acopere cu o plapumă, dar nu era sigură dacă nu cumva s-ar sufoca. Întrucât am asigurat-o că în borcan era suficient de cald, a rămas să vadă dacă poate confecţiona o plapumă atât de micuţă ca pentru o buburuză. Până atunci s-a ivit din nou o problemă foarte serioasă şi anume: ce mănâncă buburuza? După chibzuinţă adâncă îl întrebă pe tăticu, rugându-l să se gândească foarte bine, ba chiar dându-i şi o mână de ajutor: nu cumva mănâncă frunze? Tăticu s-a gândit profund strâmbându-şi gura de încordare într-o parte şi-n cealaltă în cele mai caraghioase feluri, iar după ce-a terminat cu bărbieritul, i-a răspuns că nu ştie precis dacă buburuza mănâncă frunze. După care, nemulţumită, fetiţa s-a îndreptat spre telefon. A format numărul bunicii, al verişoarelor Letatina (de fapt Nicoleta şi Cristina, dar fiind gemene şi neputându-le deosebi, ea le-a simplificat astfel) al lui tanti Carmen (care ştie totul pentru că e “doamna profesoară”) al lui nenea Cornel (care zâmbeşte întotdeauna ca şi cum ar şti totul) întrebându-i pe fiecare “ce mănâncă buburuza?”. N-am aflat ce i-a răspuns fiecare, dar până la urmă a venit şi la mine, luându-şi inima în dinţi şi rugându-mă aproape disperată s-o ajut. Regretând enorm[1] că n-am fost niciodată buburuză, dar încercând să-mi imaginez cum ar fi fost dacă “eram” buburuză, negăsind altceva la îndemână şi fiindu-mi atât de milă de disperarea ei, am hotărât pe răspunderea mea de mămică serioasă că buburuza mănâncă frunze. După care totul a fost simplu: au fost rupte rapid trei foi de muşcată din ghiveci şi au fost aşternute în borcanul-pat. Mai rămânea o singură mică nelămurire: pentru cât timp o să-i ajungă mâncarea?
Şi când totul părea rezolvat, o nouă întrebare a tulburat liniştea după-amiezii: buburuza bea sau nu bea apă? Tăticuţul, care deja citea ziarul, răspunse de după paravan că toată lumea bea apă – fapt ce a complicat enorm situaţia! Nevrând să mă mai deranjeze, s-a consultat cu ceilalţi copii mai mari ai ei (adică mai mari decât buburuza): cu cele paisprezece păpuşi ce dormeau cu ochii închişi la etaj, cu cei trei pisoi albi şi leneşi, cu cu cei doi verzi mai mici, cu un căluţ roşu pe rotile, cu doi ursuleţi de cauciuc dezumflaţi, cu iepuraşul portocaliu purtând un ciorap roşu pe cap în chip de fes, cu maimuţica acrobată fără picioare, cu cei doi pitici jumuliţi de bărbi pe când erau mici (ei, piticii), dar nimeni n-a putut-o lămuri. Pentru că “Andreea ei” nu putea fi deranjată întrucât număra nişte litere (adică A+B=C) şi nu voia niciodată să primească sfaturi de la ea când o asigura “pe cuvânt” că ştie să facă litere mai frumoase, se abţinu şi de data asta să-i ceară sfatul. Problema a fost până la urmă amânată, ca şi cea a plăpumioarei, până la găsirea unei farfurioare destul de mici, de unde buburuza să poată bea apă fară să se înece. Şi fiindcă în tot acest timp de frământări neobosite s-a lăsat întunericul, fetiţa s-a gândit că e cazul să culce în sfârşit buburuza, drept pentru care m-a rugat să încercăm împreună să cântăm totuşi nişte cântece de adormit buburuza, cum ar fi:
Buburuză, ruză mică
Rotundă ca o mărgică
Sprintenă ca o furnică
Dormi cu mama fără frică
Si visează zbor de soare
Zbârnâind din aripioare
Ca să creşti cât poţi de mare
Şi să zbori până la mare
Nani, buburuză mică
Nu te teme de nimică
Te păzeşte o mămică
(Ce şi ea e încă mică
Dar vitează şi voinică)
Şi de bezne şi de frică
Nani, buburuză mică…
Bineînţeles că după ce cântecul s-a sfârşit, nu dormea numai buburuza. Fiind atât de obosită, după atâtea griji şi frământări, fetiţa a adormit foarte repede şi n-a mai fost nevoie să inventez o poveste despre buburuză.
(Fragmet din cartea Când adoarme o buburuză, Editura Junimea Iaşi, 1985)
