Constatin Iordăchescu despre Al.Macedonski

                               Constatin Iordăchescu despre Al. Macedonski

              Ciclul dedicat aceleiaşi lui Macedonski continuă, aşa cum fusese anunţat, în paginile Adevărului… cu un alt articol intitulat Epigrama contra lui Eminescu[1] în care Constantin Iordăchescu arată de la început că „Macedonski n-a fost nici primul nici ultimul care l-a lovit pe Eminescu, căci aceasta  „e adeseori soarta poeţilor cărora mai târziu li se ridică statui”. El aminteşte aici, spre exemplificare, portretul făcut de N. Xenopol în Telegraful din 1882, în care Eminescu apare în gheroc împrumutat, pururi plin de noroi şi mai ales se afirmă că poeziile acestui „individ” cuprind „nenumărate exemple de aberaţie mintală”. Indicarea acestui episod are rolul de-a sublinia că „nimeni dintre cei care mai târziu au tăbărât asupra lui Macedonski, nu a protestat, nici chiar protectorii cărora munca şi talentul lui Eminescu le aducea foloase directe”, iar Xenopol a devenit mai târziu „răsfăţatul junimiştilor”, ajungând chiar ministru într-un cabinet prezidat de Maiorescu.

            Istoria polemicii şi adversităţilor dintre cei doi poeţi este derulată în continuare prin alte aspecte culminând cu epigrama notorie a lui Macedonski, despre care spune că „atrage pentru întâia oară în mod hotărât atenţia publică asupra lui Eminescu, dar a zdrobit pe Macedonski”, prezentând apoi şi avatarurile acestui fenomen precum şi multe dintre motivaţiile ascunse ale diferitelor luări de poziţii până când „o coaliţie de condeie veninoase a izbutit în scurt timp să-l facă odios în opinia publică” pe Macedonski. „Prietenii îl părăsiră, Literatorul  încetă a mai apare” apoi gazetele îi refuzară ospitalitatea, „iar atunci când o primeşte în Românul, acesta, fie dintr-un sentiment de onoare rău înţeles, fie din nedibăcie, se exprimă cu o demnitate rigidă”, ceea ce întări pornirea  asupra lui. Citând mai jos câteva explicaţii ale lui Macedonski despre acest episod, oferite, cum am arătat, şi revistei Junimea Moldovei de Nord  din Botoşani, Iordăchescu se întreabă retoric: „Cum a fost posibilă această distrugere totală, în disproporţie evidentă cu greşeala făptuită?”

            Paralela între destinele lui Macedonski şi Eminescu continuă prin consideraţii comparative de bună  diagnoză, enunţate în premieră. „Eminescu  era deja un poet mare, fără a fi şi popular. Macedonski, dimpotrivă, era un poet popular, fără a fi scris opere de egală valoare. Epigrama a dat prilej opiniei publice de-a verifica şi restabili valorile”. Explicaţia reacţiei publice violente este găsită – cu ştiuta-i obiectivitate – şi în firea semeaţă şi antipatică a lui Macedonski, dar, pe de altă parte, este observat cu pertinenţă şi excesul de zel „platonic şi zgomotos”, brusc al presei care s-a trezit peste noapte „dintr-o dată, trup şi suflet, eminesciană, după ce până atunci îl ignorase cu desăvârşire pe marele poet”. „Probabil, continuă publicistul, pentru a acoperi şi recupera, deşi prea târziu, nepăsarea şi cruzimea unei societăţi vinovate. Ca şi cum persecuţiile îndurate de Eminescu, destituirile absurde, hamalâcul ucigător de la Timpul pentru o mizerabilă bucăţică de pâine, lui Macedonski se datorau.”

            Verdictul este remarcabil de pătrunzător: „Epigrama a fost diversiunea admirabilă, trimisă la timp de providenţă: ţapul ispăşitor care trebuia să  acopere ireparabila greşeală, căzuse în capcană. Şi iată cum indignarea populară îşi găsi o scurgere comodă asupra acelui care contribuise mai puţin la distrugerea lui Eminescu”. Argumentaţia, de inspiraţie juridică, se derulează apelând chiar la exemple de acest gen, arătându-se că deşi „ucigaşii pasionali de obiceiu sunt achitaţi la noi de Curţile cu juri, criminalii ordinari chiar capătă circumstanţe atenuante”, Macedonski a fost condamnat fără drept de apel „de către judecători interesaţi, pentru o vină pasională închipuită, pe viaţă şi fără putinţă de apărare”, deşi – arată advocatul ad-hoc – epigrama contribuise cumva la celebritatea lui Eminescu, pe când Macedonski „trebuie să ispăşească în chinuri morale şi materiale groaznice, câteva cuvinte aruncate într-un moment nefericit”.

            Tranşând, pentru prima dată în arena literară, acest episod în mod corect şi obiectiv, publicistul Iordăchescu conchide: „E o cruzime şi o lipsă de măsură în judecată, care va apăsa greu asupra făuritorilor opiniei publice din acea epocă.”(s.n.)

            Urmează apoi o foarte intresantă observaţie, formulată tot în premieră şi tot bazată, ca întregul excurs, pe o temeinică informare şi cunoaştere a operei celui în cauză, autorul arătând şi partea bună a acelui scandal literar. „Epigrama  aceia, dacă a fost o nenorocire pentru Macedonski-omul, a fost un purgatoriu pentru Macedonski- poetul. Ea a produs zguduirea cea mare şi ne-a dat capo-d’operele lui.(…) Epigrama a creat mobilul sufletesc, care a înălţat pe Macedonski. Suferinţele morale şi împrejurările de viaţă care au venit în urma dezastrului, ne-a dat un scriitor cu totul nou, superior celui ce fusese înainte. Dacă până atunci  exprimase în versuri, adeseori impecabile, simţiri şi idei curente, de la  această epocă, poetul începe a pluti în regiunile înalte al artei pure; devine concentrat, adânc şi straniu şi rând pe rând, smulge din sufletul său rănit poeme nemuritoare. Se adevereşte încă o dată că numai durerile mari fac pe marii poeţi.”

  Spre a releva perspicacitatea acestei analize operate de C.Iordăchescu la 1923,  vom reproduce paragraful prin care se ilustrează acest episod  din viaţa poetului într-o altă abordare, elaborată într-un tratat academic de istorie literară în 1973: “Ce s-a petrecut în sufletul lui Macedonski în decursul anilor 1886 şi 1887 alcătuieşte unul dintre cele mai delicate mistere ale creaţiei poetice. După cum seva distilată din tainiţele  mucede şi întunecoase  ale pământului se volatilizează în parfumul florilor, nefericirile recente au devenit pentru Macedonski substanţa unei curate şi  senine înfloriri. Este foarte instructivă comparaţia producţiei macedonskiene înainte şi după acestă dată. Înainte inspiraţia îl conduce către motivul tenebros şi către viziunea macabră. (…) Când valul indignării publice urcă împotriva sa, el coboară în sine  şi nu află nici o adiere peste adâncurile  sale încremenite. Nimic, nici chiar speranţa. Deodată însă un catharsis moral şi estetic  izgoneşte  cugetul lugubru. (…) Pe acestă poartă deschisă de pacificarea şi libertatea internă pătrund farmecele naturii şi imaginile clasicismului.(…) Din sinteza tuturor acestor acestor îndrumări se constituie Noaptea de mai”.[2] De sublinat doar că această “ instructivă comparaţie “ a fost făcută prima dată de C.Iordăchescu în articolul prezentat anterior în care el face, primul, interpretarea în acest fel a evoluţiei literare macedonskiene interpretare acceptată şi continuată, în mod evident, de către Vianu.  

            Compararea lui Macedonski cu Eminescu, relevarea valorii majore a amândurora, punerea evoluţiei primului  în relaţie cu a rivalului său  aveau să devină obişnuite în critica literară de mai târziu.  Spre a ilustra cum apare această vecinătate literară în tabloul statuat în timp de istoria literară, vom desprinde un alt paragraf reprezentativ, referitor la Macedonski, dintr-o lucrare de referinţă a  cercetării literare contemporane, adevărat ghid de orientare în labirintul literaturii române, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900:  ”El este marele poet al epocii alături de Eminescu de care se distinge fundamental prin fondul tonic, energic, al lirismului său şi prin sinteza dintre romantism şi prefigurări ale simbolismului, parnasianismului, modernismului poetic  de după 1900 (…).”[3]

            Dar Constatin Iordăchescu e primul care face această, temerară atunci, alăturare,  iar  prin  aserţiunea cu care se încheie precedentul articol marchează un adevăr adânc şi tulburător:  personalitatea  iradiantă  a lui Eminescu  a dinamizat  hotărâtor energiile creatoare ale celor din jurul său, le-a descătuşat, determinând destinele contemporanilor săi în mod decisiv. Dacă acest efect asupra lui Slavici, Creangă, Caragiale, Veronica Micle ş.a., este un  loc comun al istoriei literare, efectul special, întors  pe negativ, asupra evoluţiei literare a lui Macedonski arată încă o dată enorma forţă de influenţă a lui Eminescu, capabilă să determine destine, chiar prin adversitate, involuntar ori postum, făcând istorie  chiar şi dincolo de opera sa propriu-zisă.

            Şi mai deschide calea înţelegerii a  ceva nerelevat încă: modul cum poate acţiona un model creator de forţă, chiar şi prin obsesia pe care o stârneşte în sufletul unui rival, aşadar şi prin forţa urii, nu numai a sentimentelor afectuoase. Şi în domeniul creaţiei acţionează, se pare, aceeaşi atracţie irepresibilă a depăşirii marilor obstacole, aceea care a făcut ca atâţia alpinişti să-şi piardă viaţa din obsesia, aproape de neînţeles, de-a cuceri Everestul sau oricare alt vârf inexpugnabil, a cărui atingere, prin orice mijloace, devenea mai puternică decât instinctul de conservare.

            Pentru un om de forţa creatoare, de conştiinţa valorii, de orgoliul şi de ambiţia  lui Macedonski, Eminescu era, conştient sau nu, singurul vârf pe care trebuia să-l cucerească, depăşindu-l. Eminescu a fost Everestul lui Macedonski. Înălţimea lui a determinat să se înalţe mai sus şi zborul celuilalt. Poate că n-ar fi o exagerare prea mare dacă s-ar considera că adversitatea obsesivă a unui creator de energia lui Macedonski a fost un mare omagiu adus lui Eminescu. Ura lui avea pasiunea unei mari iubiri care a făcut din Eminescu aproapele său cel mai aproape. Istoria creaţiei e plină de asemenea exemple de benefică adversitate, fie doar cel al cuplului Mozart-Salieri. Multe alte exemple acţionează însă şi azi în acest fel, puţin ştiut, continuând a face istorie şi a produce opere de creaţie.

            În articolul următor intitulat  Viaţa şi opera  lui Macedonski după epigrama fatală [4], Iordăchescu face o adevărată incursiune de istorie literară, realizând un curriculum al vieţii şi operei poetului analizat, în perioada desemnată în titlu. Trecând în revistă etapele existenţiale şi creatoare ale acestuia, atât cele din ţară cât şi cele de la Paris, el inventariază scrierile sale, citează din corespondenţă, arată evoluţia publicisticii sale, face aprecieri asupra creaţiei acestuia, scriind, de pildă, despre Noapte de Mai că este „una dintre cele mai frumoase poeme ce s-au scris în limba Latinilor de la Dunăre”. Considerând  Noaptea de Decemvrie ” o a doua capo-d’operă poetică macedonskiană ” (azi se studiază în manuale amândouă, n.n.) le consideră „două puncte cardinale pentru poezia românscă în general”. Acribia lui scoate la iveală tot ce se putea şti la acel moment despre Macedonski, inclusiv amănuntul,  puţin cunoscut şi azi, că acesta a scris şi versuri pentru copii, intitulate Din viaţa copilărească, sub pseudonimul Alma.

            La capătul acestui excurs  micromonografic macedonskian, Iordăchescu ajunge la punctul concluziv situat într-o evidentă empatie cu poetul cercetat, de cea mai bună sorginte critică şi  care, fiind prima dată exprimat în acest mod sintetic, portretistic, pare a fi o efigie configurată astăzi de un cercetător literar avizat: „Refugiat pe acest culmi, Macedonski a trăit o viaţă activă şi încordată, pusă, până în clipele cele din urmă în serviciul literaturii şi limbii româneşti. Răstignit pe crucea tuturor umilinţelor, împuns de suliţele unei ironii deplasate, batjocorit şi adăpat cu fiere, a mers pe drumul lui, drept înainte, potrivit cu harul ce-i dăduse Dumnezeu. Amărât şi bolnav, moare în vârstă de 66 de ani, în septembrie 1920 – ca toţi adevăraţii idealişti –  în cea mai cumplită mizerie şi e înmormântat la Belu,  în vecinătatea marelui său rival Eminescu.

            Astfel pământul a înfrăţit pe cei ce n-au putut fi alături în viaţă.”

            La sfârşitul acestui medalion macedonskian care mai cuprinde şi alte articole, C. Iordăchescu semnează în revista bucureşteană articolul intitulat Două scrisori dela Alex. Macedonski[5], în care arată, într-un preambul, împrejurările  în care a primit acele scrisori precum şi faptul că pe una dintre ele a publicat-o în Junimea Modovei de Nord. Acum el afirmă: „În nădejdea că aceste scrisori pot interesa pe cercetătorii literari, găsesc că  timpul a le publica pe amândouă şi întocmai cum au fost scrise de către nedreptăţitul poet.”

            Cum prima scrisoare am redat-o deja anterior, o redăm acum, integral, pe a doua, din aceleaşi motive care au determinat şi gestul lui Iordăchescu.

”                                                                                   Buc. 1920 Aprilie 12.

                                                                                                                23. C. Dorobanţi.

                                    Nobile şi scump suflet

            Voie deplină să reproduceţi orice scrieri ale mele în  Junimea Moldovei de Nord, spunând chiar că vi le-am trimis direct.

            Cugetând mult, am hotărât că nu e bine să daţi – cât voi trăi eu – curs scrisorii mele. Veţi primi în curând colecţia Literatorului. Cât despre spusele mele din zisa scrisoare, ar provoca polemici nefolositoare şi furtuni noui. De altfel: polemizat-a oare Lord-Byron când i se atribuiau chiar crime? Ce ţi-am spus e o spovedanie a mea intimă…

            În loc să polemizăm, să căutăm cu toţii să ridicăm literatura noastră până la punctul ca un Emile Faguet să admire scrierea Thalassa (La calvaire du Feu, apărut în Paris), pe când un tânăr student cu numele Theodorescu (Anul I  la Drept), pseudonim de gazete: Andrei Branişte, să spună prin „Avântul ” până mai ieri că e „execrabilă”.

            Vă reînoiesc mulţumiri pentru studiul asupră-mi. Aţi stârnit un frumos art. (unde sunteţi citat), al lui Gala Galaction prin „Cuvântul liber” (numărul de Paşti).

            O călduroasă strângere de mână d-lui Şardin şi prietenilor d-tale, cari sunt şi ai mei.

            Scrierile mele? Desigur: orice librar le-ar fi tipărit de mult. Dar ele sunt singura avere a copiilor mei. În curând  vre o (…) de confraţi vor face apel la o subscriere publică. Atunci se vor tipări.

                                    Noroc. Viaţă lungă. Sănătate.

                                                Din toată inima:

                                                                                    Alex. Macedonski”

            Înainte de a semna articolul, autorul său inştiinţează publicul că „aceste două scrisori se află în păstrarea subsemnatului”. Din păcate, pe lista celor 156 de  materiale originale donate Academiei Române  în 1942, nu figurează aceste două scrisori, aşadar  deocamdată ele nu mai există decât în această formă tipărită.

            Iordăchescu n-a adunat, din păcate, în volum articolele publicate în Junimea … şi în Adevărul…, ceea ce diminuează într-o oarecare măsură contribuţia lui la exegeza macedonskiană. Până la acea dată se publicase destul de puţin despre marele poet (exceptându-se exemplele date chiar de Iordăchescu în documentatul său articol), câteva articole semnate de Vlahuţă, Ion Pop Florantin, Barbu Lăzăreanu, apărând mai apoi altele sub semnătura lui Constantin Bacalbaşa ori Alexandru Oteteleşanu, în general, urmărindu-se mai ales ilustrarea scandalurilor de cafenea literară animate în jurul lui Macedonski; aşadar, mai mult lucruri fragmentare, irelevante şi departe de cuprinderea profilului său integral, şi de situarea sa axiologică reală în contextul epocii.

            Demersul lui C. Iordăchescu, deşi quasinecunoscut şi nepublicat în volum, rămâne chiar şi în această ipostază de amplu serial publicistic aplicat, o primă micromonografie a lui Al. Macedonski, cu judecăţi obiective bazate pe un remarcabil simţ al măsurii,  cu profunzime analitică şi cu informaţii valabile extrase printr-o documentare impresionantă,  cu intuiţii critice vizionare, confirmate ulterior  de marea critică ce va urma şi va aduce lui Macedonski deplina consacrare postumă, nu după un veac cum prevedea orgoliul rănit al acestuia, ci numai după o jumătate din această durată. Împreună  cu contribuţia lui, subliniată de Gala Galaction, la declanşarea reconsiderării lui Macedonski, de alăturarea în premieră a  lui Macedonski lângă Eminescu în etajul superior al literaturii române, şi acest prim studiu analitic şi biografic macedonskian rămâne un merit de necontestat în aria istoriei literare române, al cercetătorului botoşănean.   
            De altfel,  contribuţia lui C. Iordăchescu la elucidarea unor zone confuze din biografia lui Macedonski cât şi la sprijinul moral oferit  poetului  au fost remarcate de marii exegeţi. Astfel, în cartea  lui G. Călinescu  Viaţa lui Mihai Eminescu sunt citate  şi două dintre articolele publicate de Iordăchescu în Adevărul…pe această temă, respectiv, Eminescu şi Macedonski până în iunie 1883, la numărul 93 şi Epigrama contra lui Macedonski, la numărul 94. Cu acestea, numărul materialelor semnate de C.Iordăchescu citate în bibliografia călinesciană se ridică la cinci.

            Şi Tudor Vianu, studiind cu acribie exhaustivă toată bibliografia macedonskiană pentru elaborarea studiului său, îl citează pe Iordăchescu de câteva ori. Doar că, spre deosebire de Călinescu, el nu se mărgineşte numai la atât, ci  se referă chiar în text la contribuţia cercetătorului botoşănean, formulând, după cum vom  releva aici, aprecieri definitorii şi consacrante ale acesteia.

            Vom reproduce mai jos aceste citate şi contextul în care apar ele.

            Referitor la originea presupus poloneză pusă în circulaţie nu de poet, ci, aşa cum  va susţine Vianu, de tatăl său, se menţionează: „Un cercetător conştiincios, C. Iordăchescu, a încercat să controleze adevărul  acestor aserţiuni. C Iordăchescu a consultat istoria şi heraldica polonză. Iată concluziile sale: „Adevărul este că nici un Biberstein – Rogala sau Geiadeski nu au domnit în Lituania unde tronul, până la definitiva unire cu Polonia, a fost ocupat de principi din dinastia lui Gedimin. Familia Biberstein a venit în Polonia din Silezia, în veacul al XI-lea. In Heraldica poloneză de H.Stupnicki, tipărită la Lemberg în 1855, pe care o am la îndemână se aminteşte o singură dată despre un Macedonski în termenii următori: „Macedonski Dimitrie a fost înscris în registrul nobilimii poloneze cu titlul de cavaler în 1613″. Din această heraldică nu se vede că familia Macedonski ar avea vreo legătură de rudenie cu familia Biberstein sau cu alte familii polonze ce aparţin la stema Rogala. Nici de ascendenţii, nici de urmaşii şi nici de stema acestui Dimitrie Macedonski nu se pomeneşte altceva nimic, iar familia Geiadeski sau Genadeski nu există.””

            Vianu indică la subsol sursa acestui citat, respctiv articolul lui Iordăchescu Familia poetului Macedonski publicat în Adevărul literar şi artistic  din 21 oct. 1923[6]. Următoarea citare este esenţială pentru recunoaşterea primatului lui C. Iordăchescu în problema discutată. „C.Iordăchescu, care, folosind câteva din mărturiile timpului şi ale istoricilor mai noi, este primul a fi pus în lumină rolul colonelului Macedonski în ziua de 24 ianuarie 1859, are dreptate să scrie : „Cuţitele tabacilor şi solidarizarea lui Macedonski au hotărât unirea Munteniei cu Moldova în persoana lui Cuza-vodă.”[7] Referindu-se la disculparea lui Macedonski de-a fi scris celebra epigramă la adresa lui Eminescu, Vianu scrie: „Cu timpul el va afirma chiar că epigrama fusese scrisă cu doi ani înainte ca Eminescu să înnebunească şi că doar  întâmplarea făcuse ca publicarea ei să coincidă cu boala poetului”. Se indică la subsol printre sursele acestei informaţii şi următoarea: „scrisoarea datată cu puţine luni înainte de-a muri. (29 martie 1920) şi adresată lui C. Iordăchescu, care o publică în Adevărul literar şi artistic”.[8]  

            O altă referire la acesta se face în contextul analizei psihologice pe care o face Vianu poetului: „Drama de-a trece drept un suflet invidios şi satanic mai provoacă protestul său până târziu când bătrânul care se pregătea să moară adresează o scrisoare unui suflet binevoitor din tinerime, lui C. Iordăchescu.”[9]

            Fiind, după Tudor Vianu, un cercetător temeinic şi profund al universului macedonskian, Adrian Marino parcurge şi el cu minuţiozitate întreaga bibliografie. Ca atare, se opreşte şi el în două rânduri asupra sursei de informare pe care o reprezintă articolele lui Iordăchescu. Astfel, în studiul dedicat operei lui Macedonski, se citează din a doua scrisoare trimisă de Macedonski lui Iordăchescu şi publicată în Adevărul..[10]: „Polemizat-a oare Lord Byron când i se atribuiau chiar crime?”, în contextul asocierii poetului roman cu similul său englez. În acelaşi studiu, referindu-se la concepţia estetică a lui Macedonski prin care acesta respinge disocierea dintre om şi operă, se citează din acelaşi articol publicat de Iordăchescu în Adevărul…, următoarele afirmaţii al lui Macedonski: „Sunt de părere că o scrisoare nu poate să fie decât răsfrângerea sufletului şi că poeţii mari sunt şi suflete mari. Prin urmare eu primesc  ca omul să nu fie despărţit de poet.”[11]

            Numele lui C.Iordăchescu apare de două ori şi în tratatul academic Istoria literaturii române, III, la care ne-am referit anterior, în capitolul dedicat lui Macedonski, redactat tot de Tudor Vianu, în următoarele contexte: referitor la intervenţia colonelului Macedonski în derularea evenimentelor unirii, se afirmă din nou: ”C.Iordăchescu care, folosind câteva din mărturiile timpului şi ale istoricilor  mai noi, este primul a fi pus în lumină rolul colonelului Mecedonski în ziua de 24 inuarie 1959, are dreptate să scrie: ”cuţitele tabacilor şi solidaritatea lui Macedonski au hotărât unirea Munteniei cu Moldova în persoana lui Cuza-vodă”[12]. Al doilea context este acela al frământărilor sufleteşti ale poetului cu privire la epigrama fatală, în care Vianu reia aproximativ la fel ideea afirmată în cartea sa: ”Fermitatea aceasta este numai  aparentă… În realitate, cugetul său se clătina în faţa acuzaţiei generale. Durerea de-a trece drept un suflet invidios şi satanic mai provoacă protestul său până târziu, când bătrânul care se pregătea să moară adresează o scrisoare unui suflet binevoitor din tinerime, lui C.Iordăchescu”[13]

Doar că prin toată anvergura abordării biobibliografice macadonskiene, prin justeţea diagnozei critice care se pare că l-a inspirat mai târziu chiar pe Tudor Vianu în analiza sa, prin acribia cercetării, prin buna structurare a materialului studiat, prin intuiţia pătrunzătoare, prin simţul axiologic al evaluării caratelor literare ale celui studiat ş.a., Constantin Iordăchescu are, credem, în acest caz un rol mult mai important decât acela de “suflet binevoitor din tinerime”.

 Fragment din cartea   ARCADE  SEPTENTRIONALE (Reviste, personalităţi şi grupări  literar-culturale din Ţara de Sus, implicate în consolidarea  prin cultură a Marii Uniri de la 1918) de Lucia Olaru Nenati, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.