Eminescu, un poet al memoriei sacre

Afirmînd că fiecare mişcare regulată produce un sunet armonios, pytagoricienii, întemeietorii filozofiei, mari preţuitori ai muzicii, au presupus că întregul univers produce o muzică a sferelor, o simfonie pe care noi n-o auzim numai din cauză că răsună continuu, aşa cum nu vedem şi nu sesizăm mişcarea pământului. Muzica, expresie a proporţiilor cosmice şi muzica modelatoare a sufletului, produsă de om, nu trebuie contrapuse ca stări diametral opuse, ci ca dimensiuni complementare ale ethosului muzical.  Dar ei susţineau că numai un suflet delicat şi pur, călăuzit de luminile înţelepciunii, va produce o muzică de calitate superioară. Mai era necesar, de asemeni, ca  poetul muzician să fie filozof, să aibă acces la resorturile ideale ale lumii, să depăşească lumea sensibilă nemijlocit dată. Conceptul de muzică a sferelor cu armonice semnificaţii omeneşti, cu reverberaţii în întreaga cultură greacă a avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării gândirii greceşti si europene, aşa cum ne reaminteşte în cartea sa[1] Al. Tănase.

Continuând şi dezvoltând tema, Platon consideră  că sufletul înaripat, de pildă, care a stat cel mai mult în câmpia adevărului, va avea un destin ales şi va fi protejat de muze, poetul fiind acela destinat să transmită mesajele lor, desigur prin arta sa. Aşa  cum traduce aceste semnificaţii în demersul său hermeneutic tânărul filozof Cristian Bădiliţă, originar şi el, ca şi Eminescu, din Botoşani, muzele sunt purtătoarele unei capacităţi de memorie uluitoare. “Nu  este vorba însă de o memorie cantitativă, de o memorie aptă să înmagazineze date şi evenimente istorice, desfăşurate într-o ordine cronologică. Este vorba de o memorie transcendentă, esenţială, în care sunt depozitate sensurile lumii, structura ei, începutul ei, despre care nici un muritor obişnuit n-ar putea da seamă.(…) Memoria poeţilor nu este o funcţie psihologică asemănătoare cu a noastră. Este un privilegiu acordat numai unei anumite categorii foarte restrânse, de oameni. Prin ea, poeţii au acces direct la evenimentele sacre pe care le evocă.(…), memoria sacră a poetului nu are un conţinut istoric; dimpotrivă, ea transcende istoria, întemeind-o însă, conferindu-i acesteia un sens prin raportarea ei la o  realitate metaistorică.” Invocându-l pe Marcel Detienne, Bădiliţă afirmă: “cuvântul  cântat, rostit de un poet dotat cu darul clarviziunii, este un cuvânt eficace; instituie prin propria-i putere o lume simbolico-religioasă care este realul însuşi.”

Şi, întorcându-se la Platon, tânărul filozof spune că “numai poetul, precum sufletele desăvârşite din mitul platonician, poate străbate bolta lumii şi privi tainele zeilor. Numai datorită capacităţii lui de transgresare a condiţiei umane ceilalţi se pot înfrupta indirect, “în oglindă”, din aletheia”(adică din adevăr, n.n.)[2]

*

După atâtea zeci de ani de când mă aflu aproape de personalitatea lui Eminescu, de când încerc să pătrund, într-un fel sau altul, în profunzimea ei, să-i înţeleg şi să-i explic unicitatea, am încercat să rezum, oricât de aproximativ, într-o acoladă unitară, timbrul esenţei sale. Am avut de multă vreme, sentimentul de-a putea face acest lucru prin imaginarea  unui metru etalon  al existenţei, aflat în cugetul, în fiinţa sa, asemănător acelui desen al fagurelui pe care-l are albina incifrat în genomul ei; un fel de model ideal al existenţei  pe care mi se pare că-l poartă în ei toţi poeţii lumii, mai mult sau mai puţin, şi despre care scriu în poemele lor, care sunt, de fapt, scrisori despre aceast tărâm al Utopiei văzute doar de ei. Or, aici este foarte tentantă raportarea la filozofia antică, la cele subliniate mai sus, ştiind că şi Eminescu a fost un poet care cânta cu o voce tulburătoare şi care a iubit muzica pe care, ascultând-o sau cântând-o, aşa cum relevă contemporanii săi, dar mărturiseşte şi el însusi, trăia starea de sublim. Nu e neaparat o speculaţie, ci o continuare aproape firească a ideii de mai sus, că poate, ca toţi marii poeţi, artişti titani ai lumii, şi Eminescu avea acces la tainele acelei memorii ancestrale ale divinului; că acel metru etalon  al existenţei reale, acel model ideal al existenţei, era însuşi noumenul ei, însuşi proiectul conceput de marele arhitect al lumii înainte de-a o construi. Iar el, poetul cântăreţ şi filozof îl avea înserat în genomul său.

Şi de aici marea lui suferinţă perceptibilă în toată manifestarea sa creatoare şi existenţială. De aceea  la Eminescu lucrul capătă accente dramatice întrucât, pe de o parte, distanţa, adesea prea mare, dintre acest model ideal, acest noumen pe care-l percepea aprioric  şi fenomenul real al existenţei a fost sursa principală a suferinţei sale, a indignării sale truvabile în atâtea poeme, articole şi scrisori ale sale şi, pe de altă parte, omul de conştiinţă şi de energie luminată care-a fost el, asta a făcut mereu: a încercat prin toate mijloacele să micşoreze această distanţă, să scurteze drumul spre perfecţiune; în poezie prin aspiraţia continuă spre armonie, spre reîntruparea paradisului pierdut, detectabilă în orice poem al său, iar în viaţa civilă, prin arma de luptă a gazetăriei sale de un curaj lucid şi bărbătesc, ştiind bine ce periculoasă  era acea luptă. Şi, se pare, după ultimele descoperiri, că el a căzut doborât la datorie în această luptă ca un erou conştient de riscul asumat.

Împrejurările – limitate în timp şi spaţiu – în care cele două segmente, modelul ideal şi elementul de real, se suprapuneau au fost foarte puţine, dar nu inexistente pentru el; în genere, sunt cele inventariate de Ioana Em. Petrescu sub numele  de  tărîmuri compensatorii: iubirea, amintirea, trecutul îndepărtat, natura, visul ş.a. La acestea credem a găsi îndrituirea de-a adăuga şi  tot ce ţine de arealul bucovinean, fapt pe care am căutat să-l demonstrăm în mai multe lucrări[3] dar, ceea ce ne interesează în textul de faţă, şi domeniul muzicii, pe un loc din fruntea listei, dovedit cu probele de veridicitate adunate în cartea noastră[4] căci despre nici o altă manifestare a sa nu există mărturii vorbind de o mai adâncă tulburare fericită ce evocă extazul, starea de sublimE ca şi cum ar fi regăsit ceva al lui, consubstanţial, de care a fost cândva obligat să se desprindă, cu suferinţă şi fără voia sa,  şi de care e fericit să-şi amintească, să se întoarcă la el pentru o câtime de timp. E parcă, amintirea acelui paradis pierdut al romanticilor pe care l-a uitat şi doar muzica i-l readuce în memorie.

Această privilegiere a poeţilor în concepţia filozofilor antici ne trimite, parcă de la sine, la atât de frumoasa  apreciere dată meşteşugului lor de către Heidegger în Originea operei de artă[5], unde, referindu-se la arta Poeziei, ca zonă de neascundere care luminează în calitatea ei de proiect ce  produce un deschis,  imagine ce ne trezeşte din memorie pe acea luminişului eminescian ceea ce dovedeşte, iar şi iar, “rudenia de sânge” a marelui nostru poet cu spiritele înalte ale lumii din toate timpurile şi, ca atare, caracterul universal al scrisului său. Heidegger  spune că acesta “face fiinţarea să lumineze şi să cânte”. Aşadar, tot să cânte! Iar despre rosturile poetului în precaritatea lumii actuale, filozoful spune că: ”A fi poet în timpuri sărace înseamnă să te apleci prin cântec, asupra urmei zeilor dispăruţi. De aceea, cât ţine noaptea lumii, se cuvine ca poetul să rostească sacrul”.

Lucrul este subliniat şi de către subtila exegetă Svetlana Paleologu Matta într-o carte de excepţie[6]: ”Numai poeţii, prin capacitatea lor de-a simţi intens şi de-a gândi înaripat, dicolo de nivelul observaţiei neutre, ştiu să vadă esenţa profundă a lucrurilor”. Şi aici, domnia sa închide cercul la modul necesar, evocând poezia scrisă de Eminescu la 18 ani, Numai poetul: “Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului”.

Or, acea “esenţă profundă”, acel sacru ce trebuie rostit de poeţi cât ţine noaptea (oare nu întunecarea înţelegerii de către lume a faptelor primordiale pe  care nu le mai discerne?), nu este tocmai noumenul, proiectul iniţial, al “zeilor dispăruţi”, diluat şi perturbat în întruparea lui reală, dar pe care numai poeţii cu memoria lor anistorică sunt datori a o conserva cât ţine această  noapte?  Este foarte aproape  concluzia că Eminescu a fost un asemenea spirit superior antrenat prin toată existenţa şi lucrarea sa în acţiunea de conservare şi transmitere către viitor a acestui noumen, a acestui model ideal al existenţei, văzut cândva de Creator, în slujba căruia a pus toate eforturile sale, toată conştiinţa şi energia vieţii sale, ceea ce-i conferă atribute cu mult mai înalte decît cele ale unui simplu rostitor de stihuri, chiar dacă geniale.

Iar un poet care trăieşte muzica la modul sublim, precum Eminescu, producând-o prin versurile sale, dar şi nemijlocit, prin vocea sa tulburătoare, venind ca din acele tărâmuri ale  netimpului, acela înnobilează muzica, îi conferă în plus şi atributele armonice ale poeziei, dar şi ale sacrului,  într-o unire cu divinitatea  feminină a muzicii.

“Ideal ar fi ca toate cele frumos trăite

Să se întoarcă într-o Fiinţă de muzică,

O Dumnezeiţă a sunetelor

Mai pură ca un ideal.”[7]

                                                                        Lucia Olaru Nenati

 

 

 

 

 

 


[1]  Al Tănase, O istorie a culturii în capodopere , vol.2,  Cultura greacă antică (I) Ed. Univers,, Bucuresti, 1988, pag, 338.

[2] Antologie paltoniciană. Miturile lui Platon, Antologiile Humanitas, Antologie şi studiu inroductiv de Cristian Bădiliţă, Humanitas, Bucureşti, 1996, pag 15

[3] Lucia  Olaru Nenati, Spiritul Bucovinei, al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, componentă esenţială în formarea personalităţii lui Eminescu  în  Glasul Bucovinei, Fundaţia Culturală Română, nr. 4, an I, Cernăuţi-Bucureşti, 1995 şi în Lumină lină, Gracious light, vol. I, nr. 6, New York, dec. 1996;

[4] Lucia Olaru Nenati, Eminescu.De la muzica poeziei la poezia muzicii, Editura Geea, Botoşani, 2000 şi ed.II, 2002.

[5] Martin Heidegger, Originea operei de artă, Traducere şi note: Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Studiu introductiv: Constantin Noica, Editura Univers, 1982

[6] S. Paleologu Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Cuvânt înainte de N. Steinhardt,  Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1988, pag. 31.

[7] Lucia Olaru Nenati, Cochilii cîntătoare, poezii, Editura Eminescu, Bucureşti,1982