Împărăteasa Aureea

                                         ÎMPĂRĂTEASA AUREEA

            A fost odată ca niciodată o cetate mică, mică, pe care noi, oamenii n-o puteam vedea cu ochiul liber şi de-aceea nu ştia nimeni despre existenţa ei. In cetate locuiau nişte oameni micuţi, dar care în rest erau la fel cu oameni mari, decît că erau mai ciudaţi în felul lor de a fi. In cetatea cea mică trăia odată o împărăteasă frumoasă ca o păpuşă şi bună cu toţi supuşii săi. Dar, pasămite, ea fusese blestemată să aibă un destin ciudat, să nu se poată bucura de nimic din toate onorurile pe care i le îngăduia starea ei împărătească. Nu ştiu exact ce-a făcut, poate a greşit cu ceva sau doar din invidie pentru frumuseţea ei, a fost pedepsită pentru că la botezul ei a fost uitată, cum se întîmplă de obicei în poveşti, una dintre ursitoare. Aşa încît, după ce toate celelalte ursitoare îi meniseră cîntînd ca nişte privighetori:                                                                                                                                                                                  

                        să fie frumoasă                                                                         

                        să fie miloasă

                        să aibă păr de aur şi ochi de peruzea

                        să ajungă cea mai mare din lumea-n care sta,    

                        să fie înţeleaptă ca nimenea sub soare,                                                                                       să fie chibzuită şi foarte muncitoare                                                    

                        să ştie şi cusutul, dar şi gătitul mesei,

                        să cînte ca o zînă dar şi să deseneze,                                                    

                        să scrie în poveşti minunile ca-n vis                   

                        să dănţuiască lină ca gîndu-n paradis,                                       

                        să ştie cîrmui norodul cu dreptate                                 

                        şi fără părtinire şi patimă în toate,                                                          

                        să simtă suferinţa şi-a frunzei şi-a făpturii,                                              

                        să nu se lase-nvinsă nicicînd de-ndemnul urii                 

                        să aibă-adînc în suflet puterea de-a iubi                                    

                        dar şi ca bună mamă să legene copii…                           .

…după ce, deci i s-au menit toate astea şi multe altele încă, petrecerea a fost spartă de ursitoarea cea uitată care a zis cu răutate că toate acestea se vor adeveri dar, că :

            la nimic să nu-i  folosească                                                                   

            nici pe ea şi nici pe ceilalţi să nu-i fericească                              

            şi faptele şi gîndul i se răstălmăcească,

            urîtul din frumos şi rău din bine crească             

            cumplit de rău, pidosnic, cu patimă drăcească.

            Şi dacă pîn’la urmă n-o să reuşească

            s-o schimbe pe frumoasa făptură-mpărătească,

            încît din al ei suflet un monstru să se nască                                

            întreg blestemul groaznic o să se năruiască.

            Destul că de la o vreme împărăteasa a observat că ceva nu-i cum se cuvine să fie. Ea era însă tot atît de bună, de harnică şi de iubitoare cu toţi supuşii, ca de obicei. Ii ocrotea şi le aducea miere de albine, le construia case frumoase şi clădiri arătoase, îi cîrmuia cu dragoste şi cu înţelepciune şi nu se lăsa împinsă de vîntul răzbunării ca să-i arunce în închisori, ori să-i ucidă pe cei neascultăori, cum fac alţi împăraţi din poveşti. Era răbdătoare cu ei şi-i iubea şi-i înţelegea, îi sfătuia cum să facă şi ce să spună în fel de fel de împrejurări. Ba, dacă era bine dispusă, le cînta cîntece frumoase cu o voce de aur şi le povestea poveşti şi le spunea poezii minunate. Dar, mai presus de orice, nu se odihnea niciodată, nu-şi lua răgaz nici un minut de la slujba şi grijile împărăţiei; şi noaptea pînă adormea şi de cînd se trezea dimineaţa,  devreme, se frămînta cum să rostuiască mai bine cutare sau cutare treabă. Era deci o împărăteasă ciudată adică nu folosea, aşa cum e obiceiul în poveşti, înlesnirile tronului pentru a-şi inventa noi şi noi  plăceri şi bucurii, pentru a-şi aduna teancuri de averi şi pietre preţioase care să-i astîmpere dorinţele şi poftele împărăteşti. Ea, dimpotrivă, folosea puterea şi înţelepciunea pe care o avea, toate înlesnirile pe care i le-ar fi dat poziţia ei suspusă doar în interesul bunului mers al cetăţii. Roadele unei asemenea destoinicii se arătară repede: supuşii erau sătui  şi sănătoşi, casele şi pieţele lor erau arătoase şi falnice, armata era bine instruită şi gata de apărare, artele şi meşteşugurile înfloreau în cetate ca nicicînd altădată, de se dusese faima în toate cetăţile lumii lor mici despre bunăstarea ce domnea în cetatea Barabum (că am uitat să-ţi spun că aşa se numea, iar pe împărăteasă o chema Aureea).                                   

            Dar poate din cauza blestemului, sau poate că prin felul ei de-a fi, ea stîrnea un soi de răspuns pidosnic la unii dintre supuşii ei în aşa fel că în loc să fie iubită şi lăudată după faptele ei şi după inima ei bună şi iubitoare, se întîmpla dimpotrivă. Supuşii, plictisiţi de prea îndelungată bunăstare, moleşiţi de lipsa războaielor, stîrniţi la îndrăzneală de prea marea ei îngăduinţă, au început să murmure şi să mîrîie fără să ştie nici ei de ce, dar fiind nemulţumiţi în general de tot şi de toate. Nu mai voiau să îndeplinească poruncile primite, se adunau prin colţuri şi cîrteau sau o bîrfeau pe împărăteasă spunînd despre ea că este urîtă şi rea, că nu face nimic întreaga zi decît să se uite în oglindă, că jefuieşte cetatea şi că nu dă nici o înlesnire vreunui supus dacă nu i se aduc plocoane grele. Nici unul dintre supuşi  nu se putea lăuda că ar fi dus ori că i s-ar fi cerut lui ceva, dar pasămite, în mintea lor întunecată exista gîndul că ei aşa ar face dacă ar fi împăraţi şi-atunci spuneau despre ea asemenea lucruri urîte ca să-şi  uşureze năduful lor veninos. Si, n-o să crezi, dar cel mai tare o bîrfeau şi o împiedicau sfetnicii ei cei mai de-aproape, cei care ar fi trebuit s-o ajute, s-o sprijine, s-o îndrăgească cel mai mult, cunoscîndu-i sufletul, cinstea şi neodihna. Dar firea lor veninoasă şi îngăduinţa ei au făcut ca în mintea fiecăruia să apară gîndul că ar putea fi el împărat şi că dacă ar fi, cu totul altfel ar folosi frîiele puterii, nu aşa de moale şi fără folos pentru ea precum făcea Aureea. Şi de atunci vederea ei le deveni de-a dreptul nesuferită căci ea era în gîndul lor însăşi piedica aceea care le stătea în calea măririi. Ea vedea şi înţelegea totul şi căuta să stea de vorbă cu fiecare în parte şi să-i facă să înţeleagă primejdiile ce puteau năpăstui cetatea dacă ei nu sunt uniţi şi harnici şi destoinici.                                 

            In acele zile, aşteptînd ca ei să înţeleagă adevărul, convinsă că minciuna nu poate dăinui mult, ea muncea mai din greu ca oricînd căci trebuia să facă şi unele treburi ale sfetnicilor care nu-şi mai îndeplineau cum se cuvine îndatoririle, pentru că stăteau zile întregi şi complotau barbă în barbă cum s-o dovedească pe împărăteasă şi căutau cu lumînarea să-i găsească  nişte pricini, mergînd cu căutarea cu ani în urmă pînă la anul naşterii ei fără a găsi ceea ce le trebuia.                

Şi-atunci, sfetnicul Mogorogea cu  sfetnicul Pidosnic şi cu gospodarul palatului Săbiuţă, trăgîndu-l după ei şi pe vistiernicul Pirha, altminteri un om moale şi fără voinţă şi deci numai bun de speriat, puseră la cale nişte mîrşăvii care să le cureţe calea spre domnie (încă nu se hotărîseră care să domnească, dar amînau pentru viitor împărţirea prăzii, sperînd fiecare că el va reuşi să-i păcălească ori să-i înlăture pe ceilalţi şi să rămînă  împărat). Intr-o zi se adunară în chilia cea mai întunecoasă a palatului şi, pe cînd Aureea se lupta cu nişte ambasadori să-i convingă să trimită nişte constructori vestiţi ca să ridice un templu în cetate, ei îi ademeniră pe doi dintre oamenii de încredere ai împărătesei pe care ea îi ajutase mult şi-i iubise cu multă dragoste şi-i ferise adesea de urgia răutăţilor: pantofarul şi cusutoreasa palatului şi-i puseră să mărturisească tot felul de minciuni despre înălţimea sa. Pantofarul era un meşter cu mîinile de aur, dar cu sufletul de cîine şi care nu se mulţumea cu cîte averi stăpînea, ci, hapsîn, voia mereu mai mult. Aşa că într-o zi, la plecarea din palat fură sub mantale nişte odoare de aur şi nestemate şi le duse acasă la el, ascunzîndu-le sub podele cu gîndul să le vîndă unor negustori pe un preţ bun. Nu avu timp însă de prea multă bucurie căci slujitorii îi luară urma – împărăteasa văzînd lipsa odoarelor (de fapt îi arătase chiar sfetnicul Mogorogea ca să provoace pedepsirea şi ura Cioroiului) – şi veniră de-i luară odoarele îndărăt. Dar miloasa împărăteasă nu se îndură să-l arunce pe hoţ în fundul închisorii, acolo unde era locul hoţilor şi al celor ce rîvneau la bunurile palatului, ci-l certă doar cu milă pentru bătrîneţea lui, iertîndu-l de pedeapsă. Sufletul negru al Cioroiului nu se muie însă ci mai tare se înverşună împotriva ei tocmai pentru că avea a-i mulţumi pentru viaţa lui.         Şi pe coana cusutoreasă o îndrăgea Aureea căci îi era milă de  ea fiindcă îi murise o fată fecioară şi bătrîna era mereu îndurerată de asta. Si deşi era cam risipitoare şi tăia în grabă mătăsurile şi deşi umplea cetatea de vorbe despre tainele împărăteşti cum nu se cuvenea, atunci cînd Săbiuţă veni la împărăteasă şi ceru ca femeia să fie alungată din palat căci nu e destoinică şi cinstită, împărăteasa se îndură de bătrînă şi ascultă plîngerea în care aceasta se căina că nu mai poate trăi de oropsirea pe care dregătorul o apăsa asupra sa, din cauză că nevasta lui nu-i mulţumită că nu-i coase ei haine mai frumoase. Si-o iertă şi pe femeia asta, rugîndu-l pe Săbiuţă să nu mai fie atît de rău cu oamenii că toţi au suflet şi suferă de pe urma nedreptăţilor.                        

Iar acum aceşti făţarnici îl chemară pe pantofarul Cioroiul (care veni cu mare bucurie ca să-şi poată răzbuna ruşinea suferită în faţa împărătesei) şi pe coana cusătoreasă care la început nu vru să vie, dar Mogorogea, care avea putere asupra ei din nişte întîmplări ale lor mai vechi, împreună cu Stirina, o slujnică de cancelarie înciudată că nu-i frumoasă ca Aureea şi că nu s-a putut mărita în tinereţea ei cu Mogorogea aşa cum voise, o ameninţară pe femeie cu aruncarea în temniţă dacă nu vine şi nu face ce i se spune, asigurînd-o că în scurt timp Aureea nu va mai fi împărteasă, deci nu are de cine se teme.             Atunci femeia veni şi iscăli şi ea cu strîngere de inimă zapisul mincinos despre  fapte de-ale înălţimii sale, scris de Mogorogea şi de  Cioroiul, meşteul necinstit. Sfetnicii, frecîndu-şi  palmele, înşirară pe  zapis pe lîngă minciunile celor doi şi altele asemenea: că Aureea e leneşă şi nepricepută, că e urîtă şi proastă, că nu are nici un pic de voce şi că altcineva îi cîntă cîntecele, că nu-i pasă de soarta cetăţii, ci doar de propriile ei averi, că se poartă nemilos cu oamenii, adică exact pe dos despre însuşirile ce făceau faima împărătesei. Puseră zapisul în piaţa cea mare fără să-l iscălească şi cerură în el ca poporul să se ridice şi să-şi răstoarne crăiasa ale cărei fărădelegi vor fi în curînd dezvăluite. De altfel, sfetnicii cei netrebnici nu se arătau încă pe faţă împotriva împărătesei căci încă le era teamă de mînia poporului care o iubea. Aşa că împinseseră în faţă pe un tînăr războinic, nesăbuit, fudul şi fără suflet, şi care avea toate motivele să-i fie în veci recunoscător împărătesei pentru cît sprijin primise de la ea în dregătoria şi-n viaţa sa. Dar  Păturin era lacom de multe şi cît mai mari dregătorii, ba chiar gîndea că şi domnia ar fi de nasul lui obraznic şi căra toată ziua pietre în desagă ca să-şi întărescă puterile răului. Si le-a întărit, într-adevăr, foarte mult şi nenumărate rele a făptuit apoi în viaţa lui .                                

Dar în acele zile, cînd zapisele puse în pieţe asmuţeau poporul la revoltă şi răsturnare, mulţi dintre oamenii simpli şi cinstiţi s-au ridicat în apărarea adevărului, aruncînd vorbe grele mincinoşilor. Aşa, de pildă, unul dintre meşterii palatului, croitorul Liţă cel cu mîinile de aur, se supără atît de tare pe ticăloşia ortacului său de meşteşug, îl ocărî atît de mult pentru necredinţa şi trădarea şi mîrşăvenia lui care făcea de ocară întreg neamul meşterilor, încît nu mai putu de necaz şi căzu la pat şi muri de supărare, nu înainte de-a-i spune împărătesei cine erau cei care complotau împotriva ei şi că aceştia încercară să-l atragă şi pe el de partea lor. Mult l-a plîns împărăteasa cea bună pe meşterul cu mîini şi suflet de aur şi a făcut totul ca să-l îngroape cu onoruri şi cu cinstea meritată dînd de veste despre nobleţea firii lui neîntinate. Dar neodihniţii cei orbiţi de vrăjmăşie nu se lăsară şi răspîndiră în cetate zvonul că, dimpotrivă, meşterul Liţă a murit din pricina împărătesei, a caznelor la care l-ar fi supus ea din prea multa ei răutate.    

Oamenii de rînd veneau pe furiş la împărăteasă cu frica de-a nu fi văzuţi de sfetnici şi cereau să-i pedepsească pe netrebnici şi să-i pună la cazne pe cei nedemni de cinstea de-a fi sfetnici împărăteşti. Dar împărăteasa nu putea face rău nici unui om şi nu i-a putut pedepsi pe sfetnici deşi ştia foarte bine că ei erau şi trădători de ţară căci toate aceste ticăloşii le erau  dictate de un împărat vecin, pe numele său, Înveninat care, pe de o parte, crăpa de ciudă cînd vedea  cîte lucruri frumoase făcea Aureea în cetatea ei şi pe de altă parte, era nevindecat în mîndria lui că împărăteasa îl refuzase atunci cînd îi trimise peţitori şi hotărîse să se răzbune cumplit pe ea toată viaţa lui. A mai încercat ea în zilele următoare să stea de vorbă cu sfetnicii săi, să le amintească de primejdiile tot mai apropiate ce ameninţau cetatea şi împotriva cărora trebuiau să lupte cu toată iscusinţa lor, împreună, fără a pierde un minut, a încercat să le desluşească adevărul că acum mai puţin însemnată era căutarea metehnelor ei decît apărarea  şi propăşirea cetăţii, dar n-a reuşit să spulbere din sufletul lor ura împătimită împotriva ei. Intrebîndu-i de-a dreptul ce rău le-a făcut, amintindu-le cîte favoruri şi foloase le-a adus, aceştia în loc să recunoască faptul că greşesc, că se înşeală, crăpau de necaz că nu pot găsi pe loc vreo vinovăţie a ei, pe care s-o arate ca pricină a faptelor lor ticăloase.

Poate că împărăteasa Aureea i-ar fi iertat încă o dată în necuprinsa şi chiar nechibzuita ei milostenie şi-ar fi trăit aşa, mai departe, întristată de pidosnicia imaginii pe care i-o construiau despre ea cei ce trebuiau s-o iubească şi să-i fie recunoscători. Dar, pasămite, cum spuneam la început, împărăteasa aceasta fusese blestemată de o vrăjitoare să trăiască într-o împărăţie unde tot ce făcea bine să pară a fi rău şi tot  ce avea ea frumos şi curat să pară urît şi murdar, doar-doar ve deveni aşa cum se spunea despre ea că este. Dar văzînd neţărmurita ei răbdare, adînca şi cumplita ei suferinţă în faţa urii pe care nu se ştia a o fi pricinuit şi omeneasca milă chiar faţă de duşmani, vrăjitoarea se  îndură de chinurile Aureei, se dădu bătută şi o smulse din nevrednica cetate, aducînd-o în rîndul oamenilor unde avu preţuirea meritată, iar cetatea cea mică rămase invizibilă pentru ochii oamenilor. Lipsită fiind de străduinţa şi vrednicia împărătesei, zdruncinată de luptele sfetnicilor care se băteau cumplit care să apuce tronul, se părăgini tot mai mult, rămase fără hrană şi fără cele trebuincioase, apoi fără armată de apărare pînă cînd, atît din pricina atacurilor din afară cît şi din zguduiturile luptelor dinăuntrul ei,se dărîmă de la sine şi din faima unei împărăţii înfloritoare nu mai rămase decît urma unui fir de nisip .                                                                                                                                                                                                                                               

                                            Dragă Antonica, 

Am citit povestea ta cu sufletul la gură şi nu-mi pot închipui cum de ţi-a trecut prin cap asemenea întîmplare şi de unde te-ai „inspirat” că doar în lumea noastră nu pot exista astfel de fapte cumplite. Cum să fie atît de duşmănită o prinţesă bună şi frumoasă chiar de sfetnicii ei cînd în toate poveştile, toţi craii şi generalii şi valeţii se îndrăgostesc de crăiesele frumoase şi se întrec care mai de care în a le fi pe plac şi a le face închinăciuni şi daruri minunate şi nemaivăzute. Pesemne că lumea aceea era tare mică şi strîmbă şi ciudată ori că toţi aceia erau bolnavi la suflet ori la minte dacă se purtau atît de urît cu crăiasa lor. Poţi să-mi spui cît vrei de blesteme şi de babe vrăjitoare, oricît ar fi de blestemaţi, nu aşa se poartă nişte adevăraţi bărbaţi, ţi-o spun eu din experienţa mea. Da, da, eu cînd voi creşte mare voi fi cu adevărat bărbat şi nu mă voi lupta cu cei mai slabi decît mine, cum sînt femeile şi copiii, nu voi trăda şi minţi pe cei cărora le datorez credinţă şi nu-mi voi murdări sufletul cu nici o mîrşăvie, voi lupta pînă la moarte ca să apăr adevărul, cinstea şi tot ce-i frumos şi curat.           

 Acum, de exemplu, trebuie să plec la şcoală căci avem meci de fotbal cu băieţii de pe maidan şi trebuie să demonstrez că echipa clasei noastre nu-i formată din „gură-cască” şi „papă-lapte” cum spun răutăcioşii din cartier.                                                                                             

                        De aceea nu-ţi mai scriu nimic căci plec după minge.                                                                                                      Pa, Nuşu.

(Fragment din cartea Băieţei, clopoţei şi fetiţe luminiţe, Editura Junimea Iaşi, 1991)