MIASMA
Am văzut mai demult la televizor, pe canalul National Geographic, un film documentar despre canalizarea oraşului Londra care, cu multă vreme în urmă, era foarte precară şi din cauza apelor reziduale produse de cei 2 milioane de locuitori ai oraşului, deasupra lui se ridica o ceaţă groaznic de urât mirositoare pe care ei o numeau Miasma şi care otrăvea respiraţia şi-i făcea să creadă că de aceea se declanşau epidemiile de holeră şi foarte multe boli mortale. Pentru rezolvarea situaţiei oameni de ştiinţă au muncit ani lungi şi au făcut proiecte găsind rezolvări ingenioase ale canalizării care au îndepărtat şi Miasma. Inginerul Joseph Bazalgette a conceput şi supravegheat construirea a 2100 km de tuneluri şi ţevi sub oraş care urmau să colecteze apele reziduale şi să asigure alimentarea cu apă potabilă. După ce sistemul de canalizare al Londrei a fost terminat şi pus în funcţiune numărul deceselor a scăzut foarte mult, iar epidemiile au fost eliminate.
Acest lucru mi-a produs o comparaţie ce mi s-a părut foarte potrivită. Pornind, desigur, de la experienţa personală dar şi de la multe alte exemple, suficiente ca să poată conferi un grad de generalitate aserţiunii, m-am gândit la atâţia oameni care au făcut şi fac mereu lucruri de valoare, fapte lăudabile, de calitate, cu eficienţă, cu folos pentru ceilalţi şi adesea încununate de succes, uneori atât de multe încât nici ei înşişi nu le pot ţine minte sau chiar nu-i interesează să le adune ca pe dovezi de virtute identitară. Nu o dată aceste fapte le-au cerut mult efort şi consum de energie pentru care ar merita ca ei să fie foarte preţuiţi, sprijiniţi, răsplătiţi după merit, în orice caz ar trebui să dobândească o situaţie prosperă, bine pusă la adăpost de orice cumpănă sau lipsă. Dar nu o dată asemenea oameni trăiesc cu un venit modest în timp ce succesorii sau beneficiarii faptelor lor primesc sume astronomice pentru performanţe mediocre sau chiar în lipsa totală a meritelor şi performanţelor. Cum se explică aşa ceva?
Sau alt exemplu: există oameni care se manifestă prin ceva remarcabil, vorbesc, de pildă, în public despre subiecte majore cu acea însufleţire şi charismă care aminteşte de acele „limbi de foc ale Sfântului duh al Cinzecimii” la care se referă cartea sfântă şi care înseamnă transmiterea unei energii spirituale deosebite, inspirate parcă de sus de către o putere supraomenească şi astfel au darul de-a convinge şi de-a atrage auditoriul din jur de a-l înălţa spiritual pe scala unei vibraţii superioare. Sau fac orice altceva deosebit: recită, cântă, scriu, dansează, pictează, joacă teatru, realizează ceva meritoriu etc., adică fac ceva pentru care cei care-i cunosc îi răsplătesc la început cu aprecierea şi cu admiraţia lor, îi aplaudă, le spun cuvinte frumoase şi pline de emoţie benefică, nu o dată, elogioase, îi invită generoşi să vină şi la ei, să facă acel lucru frumos în faţa unui alt public, sau spun altora ceva pozitiv ori chiar exprimă în scris această puternică, sinceră şi îndreptăţită impresie.
Dar apoi, după un timp, când acest lucru se află, cel în cauză poate constata cum respectivii admiratori de până atunci „dau înapoi”, îşi diminuează creditul pe care îl acordaseră la început spontan, sincer şi fără nici o rezervă şi, mai ales, fără nici un interes pragmatic. Se retrag, se repliază cu un fel de jenă căci nu spun ce s-a întâmplat nici să-i pici cu ceară. Dar cel în cauză ştie ce s-a întâmplat. Au fost atacaţi de către defăimătorii săi, cei ce îl urmăresc cu o invidie malefică, dementă, patologică, obsesivă, longevivă, de când au constatat acţiunea lui benefică asupra publicului, puterea lui de-a „încălzi” şi înălţa sufletele oamenilor, i-au observat performanţele şi i-au văzut meritele, au citit sau au auzit laudele ce i s-au adus, i-au aflat HARUL pe care ei nu-l au, nu-l pot avea, oricât s-ar strădui. Şi de atunci s-au îmbolnăvit, pur şi simplu, de invidie, de ură viscerală, diavolească, la adresa lui, drept care au căutat să-l defăimeze constant oriunde, cu orice chip, fără argumente, căci acestea nu se lasă uşor descoperite şi aduse la bară ori doar inventate. Ei doar transmit neobosit starea de ură, de adversitate, cu aerul că motivele nu contează, ori că ele sunt atât de mari şi multe şi de la sine înţelese încât nici nu mai trebuie expuse. Important e să transmită oricui din jurul lor starea de adversitate la adresa celui purtător de har în aşa fel încât cel ce aude defăimarea să se impregneze, ca de un miros sau de un lichid vâscos, să se contamineze de această stare fără s-o ştie măcar, fără să-şi dea seama, fără să conştientizeze, adică, ce i se întâmplă, dar să devină capabil să transmită această stare, să o difuzeze mai departe, la rândul lui, în chip automat. Iar dacă e întrebat de cineva din ce cauză a dobândit o asemenea părere proastă despre un om admirabil şi admirat până atunci, ridică din umeri încurcat şi spune că aşa a aflat-o de la multe persoane din anturajul lui şi că, desigur, dacă există aşa de mulţi trebuie să fie ceva adevărat adică omul acela trebuie să fi în fond foarte rău, un monstru care a distrus cu puterea lui vieţile oamenilor cu care a intrat în contact ori care ascunde cine ştie ce altă vinovăţie malefică. Aici se ridică un foarte mare semn de atenţie şi exclamare cu privire la pricipiile democraţiei numerice care nu se aplică în această speţă căci oricât de mulţi ar fi cei contaminaţi de starea de adversitate contra unuia singur nu se cheamă că ei au dreptate!
Când li se arată şi li se demonstrează limpede că, dimpotrivă, acela nu a atins pe nimeni nici cu un pai, că nu numai că nu a făcut rău cuiva, dar că a ajutat dezinteresat atâta lume de nici nu mai ţine minte, privesc încurcaţi şi nu prea se lasă convinşi căci prea e mare înverşunarea, prea puternică starea de adversitate pe care au inhalat-o fără să ştie cum şi de ce, şi fiindcă, în orice caz, fenomenul nu are nici o legătură cu raţiunea, cu logica, ci doar cu psihologia. Dacă află cumva că cei ce au provocat, dezvoltat şi degajat şi transmis această stare au în plus mari interese pragmatice să-l demoleze pe acela, să-i ia locul în orice domeniu unde ar merita să fie, pentru ca vor să câştige ei banii, profiturile morale şi materiale, stabilitatea, prestigiul, stima, admiraţia, imaginea, poziţia, statutul ş.a, ce i se cuvine pe drept cuvânt celui înzestrat, sunt foarte contrariaţi, dar tind, mai degrabă, să nu acorde prea mare importanţă argumentelor căci acestea vin aposteriori, după ce contaminarea s-a produs deja şi, vai, nu mai poate fi anulată.
Uimitor este faptul că în această capcană pot să cadă chiar oameni inteligenţi, superiori, chiar faimoşi prin capacitatea lor critică, personalităţi de top, dar care nu realizează că sunt manipulaţi ca nişte inocenţi copii de grădiniţă, că li se inoculează trăiri, impresii, adversităţi, stări, interese ale altora, străine de fiinţa lor şi de capacitatea lor de apreciere a faptelor, aşa încât atunci când au a decide în vreun conclav asupra vreunei hotărâri în care e vorba despre persoana în cauză, ei manifestă o atitudine totalmente subiectivă, nefondată, de adversitate viscerală, în care vestita, celebra lor raţiune nu are nici un amestec provocându-i aceluia un rău capital cu totală inconştienenţă, convinşi fiind că procedează corect şi moralmente justificat. Asta pentru că, chiar dacă s-ar strădui sau ar fi convinşi să încerce, ei nu-l mai pot vedea pe acel om aşa cum este el în chip real şi deci nu-l pot judeca şi aprecia ei înşişi în chip nemijlocit, punându-şi în funcţiune celebra lor capacitate de evaluare şi apreciere critică pentru care şi-au căpătat statutul de notorietate şi prestigiu, nu o dată unul social de mare altitudine şi influenţă, ci văd obsesiv doar imaginea lui deformată grotesc, monstruos, hidos, malefic, aceea care le-a fost transmisă, indusă mental de propagatori ai acelei cumplite epidemii asemănătoare holerei londoneze de odinioară de la care am pornit discuţia de faţă.
Aşa că fenomenul continuă şi se petrece mereu, cu câte un nou exemplu de persoană inocentă care la început vine senină şi se arată entuziasmată de prima impresie asupra vreunei calităţi, performanţe ale unui om cu har, plănuieşte vreo dezvoltare a acestei relaţii, vreo difuzare fericită a acestei impresii către alţii şi chiar face ceva de acest gen până când este depistată şi atinsă invariabil, înconjurată şi pătrunsă de MIASMĂ, de acea stare de adversitate, străină şi iraţională, patologică, de acea substanţă difuză provocată şi propagată de acei inşi diabolici în jurul său şi care pluteşte peste acel loc şi se întinde tot mai mult peste o lume unde acţioneză influenţa acestor factori distrugători. Poate exemple de acest fel ale unor asemenea fenomene, atemporale, la urma urmei, vor fi gestat în mentalul colectiv creind reprezentarea cumplită a iadului din imagistica plină de spaime a omenirii.
Iată cum se poate susţine comparaţia cu acea miasmă londoneză ce aducea holera. Oare când şi cum va veni vreun asemenea inginer salutar care să sistematizeze radical şi benefic canalizarea morală a acestor locuri ca să dispară această Miasmă otrăvitoare care spurcă relaţiile fireşti dintre oameni, desparte prieteni de o viaţa, strică raportul corect dintre faptă şi răsplată; care împrăştie nori de ură dementă şi înverşunată, adesea de nimic nejustificată, ci doar produsă şi răspândită de spirite malefice, demonice care nu poat trăi şi respira decât în acest mediu toxic, precum peştii în apă, iar din cauza lor, încet, încet, vedem cum societatea tinde tot mai mult să se îmbolnăvească de o gravă epidemie, mai dăunătoare decât holera londoneză de odinioară.
Lucia Olaru Nenati
