Odă vrăjmașului meu
Ţie, Antisinele meu, ar trebui să mă-nchin
Mulţumindu-ţi că prin ură mă naşti
Ce m-aş fi făcut fără tine?
Aş fi îngalbenit vegetal
Spre uitare de sine
As fi ruginit mineral
Până-n miezul ruinii
M-aş fi stătut
Ca un ochiu de mâl
Nici apă, nici humă
Şi-ncet m-aş fi nenăscut
Ca pruncul în mumă.
Vrăjmaş nesperat
Ce-mi trezeşti lenevia-ntorcând-o-n oţel de Toledo
Imprevizibil şacal
Ce mă obligi sa mă apăr amintindu-mi de mine
Şi lustruindu-mi armura şi coiful
Pân-ce-mi devin epidermă de bronz
Tu ce mă arăţi lumii hidoasă
Tu, ce mă obligi să te contrazic şi să devin
Tot mai întreagă, mai luminoasă;
O, Antisinele meu, jumătatea de măr otrăvit a poveştii
Căreia cealaltă-i sunt eu
Ţie, Prea Ne Fericit Anticrist, ce te dai drept Mesia
Aproapele meu mai aproape decât mi-a fost cândva vreun iubit…
Dacă nu te-ar fi iscat vreun duh milostiv
Strajă de veghe timpului meu
Înspre îndârjită nedelăsare
Ar fi trebuit să te născocesc ca pe-o minciună
Şi nu se ştie dacă aş fi reuşit să-ţi sculptez mai cu har
Fruntea de câine turbat, ochii de lup hămesit
Barba de ţap năduşit de sabat şi sufletul de vârcolac.
Ţie ar trebui să mă-nchin mulţumindu-ţi
Blestem de pedeapsă, contrast întunecat strălucirii mele
Graţie ţie, tot mai întregi
Ţie-ţi ridic osana
Cel ce eşti ramă neagră privirilor mele de cer!