Plăcinte cu mac
sau
Tratat despre calea sufletelor singure
Azi noapte i-a visat pe Modolan şi pe Vărzaru. Parcă erau undeva pe o scară largă pe care Sânziana cobora de undeva, de la o întrunire ce avusese loc într-o sală mare. Pe scară l-a văzut mai întâi din spate pe Modolan şi s-a speriat. Ştia şi în vis că acesta era mort, murise de mai mulţi ani şi pur şi simplu îl uitase cu desăvârşire, şi ea şi toţi ceilalţi din jurul ei. Chiar se gândise în gândul acela din vis, în timp ce venea din spatele lui şi nu era sigură că era el, poate i se părea doar, cum de a intrat el aşa, deodată, în uitare, ca într-o apă adâncă, precum navele ce se scufundă în mare după ce fuseseră până atunci mândre şi trufaşe în splendoarea lor, datorată cuceririlor tehnicii omeneşti şi cum deodată, din nu se ştie niciodată ce motive oculte, parcă nu chiar de tot reale, ci mai mult cumva supranaturale, ceva se strica în şurubăraia lor şi ceea ce fusese până atunci o victorie asupra limitelor naturii, o putinţă cucerită de om de a merge pe ape – ceea ce-i fusese refuzat de la natură – se răzgândea şi era parcă pedepsit, anulat, iar mândra navă cu tot cu oamenii siguri pe ei din saloanele sale, intra deodată ca o săgeată cu vârful în jos, în adâncul mării şi era înghiţită de suprafaţa impasibilă şi lucitoare a apei ca şi cum n-ar fi fost.
Aşa se petrecuse şi cu el, cu Adrian Sidoniu Modolan, fost actor important din oraşul lor de provincie, plin de orgolii şi fumuri de vedetă. Chipul lui foarte particular, nu atât urât ci, oarecum strălucitor, în ciuda defectelor fiecărei trăsături luate în parte – nasul peste măsură de avântat, gura oarecum asimetrică ş.a., se desfătase ani de zile pe afişele spectacolelor ce se reprezentaseră în teatrul oraşului lor şi mai toată populaţia, de la elevii de şcoală aduşi cu cârdul la spectacole, până la pensionarii aduşi de teama lor de singurătate – tot cu cârdul !- îl ştiau ca pe un cal breaz şi, deşi nu era lipsit de talent şi nici de cultură şi inteligenţă, nu le mai putea oferi nimic nou, căci îl cunoşteau prea bine, prea de aproape şi deşi el dorea să joace orice rol posibil, chiar şi Hamlet sau Don Juan, fără să ţină de loc cont că totuşi, pentru unele roluri se cuvine ca actorul să aibă un chip tânăr şi frumos, lumea nu aştepta nimic altceva de la el decât dăduse până atunci.
Numai că, dintr-o dată, se îmbolnăvise de ceva interior, un ulcer, ceva, operat nereuşit şi degenerat în ceva mai rău de atâta, destul că în scurt timp muri şi fu uitat cu desăvârşire de toată lumea. Probabil pentru că ştia sau bănuia că aşa va fi, a murit de-a dreptul furios. Nu voia să vorbească cu nimeni la spital, stătea cu spatele la lume, cu faţa la perete şi când chiar trebuia să răspundă ceva unei asistente, o făcea cu o ciudă şi cu o înverşunare pe care biata femeie nu se ştia o fi meritat. Lui însă îi era o ciudă neagră, teribilă, înverşunată că, iată, totul se sfârşeşte şi că din atâtea vise de glorie, din atâtea planuri de succes nu mai rămâne nimic şi totul se sfârşeşte meschin, ridicol, mizerabil, se adună în sine ca un duh ce-ar fi ieşit dintr-o cutie magică la comanda unui vraci şi tot la comanda aceluia se adună şi se micşorează cuminte la loc, ca şi cum n-ar fi fost. I se părea şi era, de fapt, totul atât de nedrept, de fără ieşire, fără putinţă de contestare, cui să conteste când ştia că are boala aceea urâtă de care nu se scapă. Şi măcar dacă ar fi scăpătat la minte, să se sclerozeze, ceva, ca să nu ştie ce i se întâmplă. Dar nu, mintea îi rămăsese brici de tăioasă, de pătrunzătoare sau parcă mai ascuţită, ca şi dorinţa de a trăi, de-a juca, de-a face lucruri spectaculoase. Şi pentru că ştia că nu va mai face nimic şi va fi probabil uitat căci nu avea cine să-i ţină vie memoria, iar faima actorilor ţine doar cât se joacă spectacolul! furia lui nu cunoştea dimensiuni omeneşti, era cosmică şi zadarnică, şi de aceea atât de tragică.
Sânziana îşi dădu seama că nimeni, dar absolut nimeni, nu-l pomenea cu nici un prilej, nici privat, la vreo întâlnire a oamenilor din breaslă, dar nici în public, la vreo aniversare sau evocare. Ce crudă era moartea şi cum umilea ea pe cineva cu ambiţii de persoană publică! Dacă acela nu se mai putea apăra şi impune singur atenţiei, nimeni nu mai făcea lucrul acesta pentru el. Iar el, Modolan, era atât de dornic de celebritate şi dorea atât de mult să compenseze prin frecvenţa apariţiei sale pe scenă neşansa de a fi rămas să trăiască în acel oraş mediocru şi că nu se dusese undeva, într-o metropolă, să devină vedetă cu adevărat, aşa cum era sigur că ar fi putut fi dacă evolua în alte circumstanţe. Şi iată că această aspiraţie a lui, vitală, nu mai era acum îndeplinită nici un pic. Nimeni, dar nimeni nu-şi mai amintea de el, nici în bine nici în rău. Doar ea îl visă acum, iată, pentru prima dată după atâţia ani de când murise şi ea dorise să-l uite. Se apropie parcă, pe scări de el şi-l întrebă dacă este el cu adevărat şi cum de a venit înapoi şi unde fusese în tot acel timp. El i-a răspuns ceva, nu–şi aminteşte bine ce, dar în orice caz, ceva de confirmare a existenţei lui reale şi a întoarcerii dintr-o călătorie în care fusese plecat până atunci şi de unde se întorsese de curând. Apoi el i-l arătă pe Vărzaru cu cîteva trepte mai jos. Ea se duse atunci la acesta şi-l întâmpină zgomotos, cu mare mirare, că, iată, venise şi el şi unde fusese şi de ce lipsise atât şi, în sfârşit, ce bine că-l vede din nou. Vărzaru fusese şi el colaborator al lor, al Sânzienei şi al lui Modolan, lucraseră împreună o vreme la activitatea de producere a unor fapte de cultură în oraşul lor.
Dar deodată, la puţin timp de la plecarea la cele veşnice a lui Modolan, într-o dimineaţă a unui nou an, veni vestea că a plecat şi Vărzaru, încă tânăr şi activ, plin de proiecte şi de realizări, mai mari acum după revoluţie decât înainte, căci acum lucra într-o funcţie mai mare care-i permitea să ia decizii, să facă lucruri de anvergură. Şi dintr-o dată, fără veste, fără să se ştie că ar fi bolnav de ceva, ci doar că uneori mai trăgea la măsea şi cam fuma destul de mult, s-a prăpădit parcă misterios, într-un mod ce nu părea a fi fost legat de vreun motiv concret, real, ci de ceva ocult, misterios. Omul fusese un rafinat, un bon viveur savant ce ştia să citească lucruri de valoare, să deguste caratele unui tablou de mare preţ, să dezghioace ascunzişurile unui spectacol, adică intenţiile ascunse ale regizorului de parcă le-ar fi conceput el iar dacă nu erau chiar aşa cum le gândea el, nu-i nimic, atunci când le explica celor doritori să-l asculte ca pe un guru, ele păreau cu mult mai frumoase, mai complexe şi seducătoare decât puteau fi în forma lor iniţială încât până şi autorul piesei în cauză rămânea uneori mirat şi visător aflând şi el tot atunci ce lucruri complicate şi profunde a zămislit mintea lui uneori stimulată de oarecari stacane de votcă. Era un estet care ştia să deguste şi viaţa, una secretă pe care nu o ştia lumea, cu zone de delectare à la Gorică Pirgu, ştiute numai de el, căci la serviciu se arăta întotdeauna integru, deştept, capabil, competent, principial şi de mare temei în orice trebuia aflat despre vreun fapt cultural. Sânziana îl regretase, deşi…
Acum, în vis, au plecat împreună mai departe, au lăsat lumea în urmă şi s-au aşezat parcă pe un fel de bancă lungă de lemn, alături, ochi în ochi, şi nu vorbeau, ci doar se priveau şi se cufundau unul în sufletul celuilalt. Apoi erau culcaţi jos, pe iarbă, pe un câmp gol verde şi liniştit. Stăteau acolo, lipiţi şi se contopeau parcă într-o singură fiinţă, deşi nu exista nimic erotic, sexual în acea contopire, era doar a sufletelor, a spiritelor lor dezbrăcate de corporalitate, deşi corpurile lor existau şi se atingeau strâns. Era o stare de beatitudine aproape cumplită, nemaitrăită niciodată şi de-o intensitate a unui sentiment de nedefinit, ceva ce semăna cu fericirea, dar era altfel, era un fel de linişte şi de armonie ce nu era compatibilă cu fericirea care este cumva, violentă, activă şi foarte iute trecătoare, pe când această stare părea a fi ceva à la long, de o durată ce ţintea definitivul. Ştia acolo, în vis, că în viaţa reală nu putea trăi starea aceea că n-o simţise niciodată şi că dacă se va trezi n-o va mai simţi. De aceea o trăia acolo deplin, nu cu lăcomie, căci şi asta era ceva invaziv, ci cu o plenitudine statornică. Dar era atât de bine deşi ştia că Vărzaru era (sau fusese până atunci!?) mort şi că a visa morţi nu era ceva bun, mai ales a sta aşa de aproape, lipită de un om ce fusese mort, că toată tradiţia credinţelor oculte indica acest lucru drept unul de rău augur. Nu conta, era atât de bine, de senin, de nemaitrăit!
Când s-a trezit din somn a fost chiar furioasă! Cum să simtă ceva atât de perfect în comuniunea cu el, cu care nu avusese niciodată relaţii cât de cât de ordin erotic, nici măcar în gând, ci doar de comunicare intelectuală şi de colaborare profesională, culturală, domeniu în care e adevărat, parcurseseră împreună zone elevate ce le dădeau amândurora satisfacţii rafinate căci amândoi erau capabili de atingerea unor sensuri refuzate oamenilor comuni, a unor subtilităţi speciale, de-a dreptul voluptoase ce tindeau spre un fel de orgasm spiritual. Dar erau numai idei, numai sensuri, numai minte, spirit, nu şi trup, nu şi senzualitate, niciodată nu fusese cea mai mică urmă de lubricitate sau de aluzie perversă, cu tentă erotică între ei. În relaţia lor nu se purtau ca nişte oameni de sex opus, de fapt îşi dădu seama că nu se purtau ca nişte oameni purtători de sex, erau doar nişte minţi, nişte purtători de inteligenţă, de rafinament, de spirit. Îşi explică psihanalitic că de aceea visă o asemenea comuniune asexuată pentru că relaţia lor fusese aşa, asexuată şi obţinuseră delicii de comunicare pe această cale rară, de obicei, între reprezentanţii sexelor opuse, care comunicau ori obţineau senzaţii plăcute ori chiar fericite, doar pe calea sexului, a tuturor atributelor sexualităţii, de la fina şi infiorata atingere a mâinilor, visată apoi nopţi întregi, până la delirul pasiunii sexuale dezlănţuite în iureş şi tot atât de iute potolite, adesea într-o stare dezgustătoare de drojdie postalcoolică. Dar aşa, doar vorbind, rostind idei şi completându-se pe linia inteligenţei nu se obişnuia .
Oricum, faptul că-i apăruseră în vis amândoi după atâta vreme, chiar dacă starea pe care o trăise era una mai mult decât plăcută, faptul că stătuse contopită cu Emil Vărzaru într-o asemenea apropiere nu putea fi ceva bun. Toată semantica ocultă a viselor vorbea despre ceva insidios, rău prevestitor în aria realului. Or, cum se puteau îndeobşte anula aceste prevestiri? Toată practica seculară a femeilor românce, bune cunoscătoare de tradiţii şi semne, cât şi bune conducătoare de mesaje la biserici, indica doar practica pomenirii şi pomenii ca singura eficientă. Şi atunci Sînziana îi puse pe amândoi pe acatistul ei duminical pentru morţii apropiaţi şi ca destinatari ai lumânărilor pe care le aprindea în secţiunea „Morţi” a bisericii unde se ruga în fiecare duminică şi unde spunea în gând numele celor apropiaţi, părinţi, bunici, mătuşi, socrii, rude mai depărate sau colegi de muncă ori chiar nume de oameni pe care nu i-a cunoscut personal, dar cu ale căror spirite s-a întâlnit „în gânduri şi-n simţiri” prin scrisul lor, în care regăsea idei, aspiraţii, concepţii personale şi-i simţea pe aceştia precursori, deci înrudiţi sufleteşte.
De ei doi uitase până atunci, în primul rând pentru că Emil Vărzaru era un ateu îndârjit şi nu ştia dacă i-ar place să fie şi el inclus acolo, la rând cu celelalte spirite de credincioşi ce se hrăneau parcă din aceste lumânări purtătoare ale gândului celui ce le aprindea, iar Modolan…
Spera însă că procedând aşa, totul se va linişti şi nu-i va mai visa şi va scăpa de grija lor cum scăpase şi în realitate. Dar într-o noapte îi visă iar. Parcă venise la o casă unde se afla pe o masă o tavă mare cu plăcinte cu mac, teribil de frumoase şi de apetisante, de care simţi deodată că-i este mai mult decât poftă, o atracţie gurmandă irezistibilă. Ştia că erau făcute cu miere şi unt şi că trebuia să fie grozav de bune. Şi dorea să le guste şi-atunci a intrat în casă şi s-a mirat cu voce tare că, iată, iar a făcut Adrian Modolan plăcinte cu mac! (se ivea ideea că mai făcuse şi altă dată!) şi că a venit şi ea să le guste. Şi el era acolo, tot împreună cu Vărzaru şi se uitau la o cutie unde era un fagure pe care mişcau nişte vietăţi iar Modolan spunea că datorită unei intervenţii ale sale, în curând acele vietăţi vor zbura şi ei vor putea mânca mierea. Şi se uita cu ochii săi măriţi tare prin ochelarii groşi, de păreau nişte prune mari, cu atâta sentiment drept în ochii Sânzienei, de parcă-i cerea ceva foarte important de care depindea existenţa lui, dar nu spunea ce anume vrea.
Sânziana s-a trezit iar de-a dreptul furioasă. Ştia ce vor, mai ales Modolan, care în viaţa reală, de aici, era singur ca un ciot, căci nu mai avea părinţi ori fraţi şi nici nu apucase să se însoare, de atâta activitate artistică ce-i solicita toată energia şi tot timpul. Dar gurile rele insinuau că nu numai acesta era motivul, ci şi o anume aplecare a lui către băieţi, iar felul cum se purta el în anumite împrejurări publice cu asemenea fecioraşi doritori de parvenire pe orice cale (unul chiar a şi parvenit aşa într-o funcţie tare importantă şi de care depinde memoria unei personalităţi naţionale de prim rang!) părea să confirme această supoziţie. Era atât de drăgăstos cu ei, îi ţinea de mână şi părea fericit să-i aibă aproape încât mai-mai că puteai crede că de aceea a rămas holtei bătrân. Iar acum, plecat fiind dincolo, nu se ştie unde, căci atunci când Sânziana l-a întrebat unde a fost în tot acest timp nu a răspuns ceva inteligibil, nimeni nu-i aprinde şi lui o lumânare, nu-i dă o plăcintă de pomană. Doar ea, Sânziana, şi-a găsit să-i pomenească! Şi nu meritau de loc. Fuseseră nişte trădători. Amândoi! Toată vremea cât lucraseră împreună ei o sprijiniseră, făcuseră împreună treburi memorabile, ba în şedinţe de analiză spuneau amândoi, fiecare cu cuvintele şi cu ideile lui, dar la fel de elevat şi autoritar, cât de mult o preţuiau, câtă răbdare dumnezeiască manifesta ea în faţa atât de capricioşilor artişti pe care puţini ştiu să-i „înghită” în viaţa de toată zilele; cât devotament, câtă energie şi entuziasm era capabilă să pună ea în slujba culturii şi ce rezultate remarcabile se obţinuseră datorită acestei superbe încăpăţânări ale sale.
Apoi, după doar câteva zile, cînd au venit puhoiale şi s-au ridicat deasupra gunoaiele, oameni care nu ştiuseră unde să se ascundă până atunci ca să nu li se ceară să facă ceva ori să nu se vadă cât de lamentabil îşi cîştigau salariul nemeritat, acum, deodată, se drapaseră cu brasarde pe mâneci şi trecură la asanarea publică în numele unor principii despre care toată lumea ştia că nu existau pentru ei. Dar de fapt, s-a văzut repede ce-i mâna pe ei în luptă, dorul de funcţie mare, de privilegii, de câştiguri uşoare, de baftă chioară şi căzută de pleaşcă cu ocazia acestei răscoliri sociale…
Atunci ei doi, Modolan şi Vărzaru au sărit în apărarea ei promiţând să spună şi în public, în şedinţele ad-hoc ce fel de om era ea şi câtă nevoie avea instituţia, oraşul, cultura de persoana şi activitatea ei. Dar în ultima clipă s-au răzgîndit şi au tăcut privind în jos. De fapt, Vărzaru a tăcut şi măcar n-a spus nimic, dar celălalt Modolan, linguşitorul şi curtenitorul şi aducătorul de ghiocei ambalaţi în zâmbete drăgălaşe pe care le scotea conspirativ de după gulerul lui de blană de nurcă pe care-l purta boiereşte la palton, a ştiut deodată să joace un rol nou, pe care nimeni nu i-l putea presupune, un rol în care juca principialitatea şi grija faţă de bunul mers pentru care dezicerea de ea, pe care o lăudase până atunci, era un act nu numai scuzabil, dar chiar dezirabil, lăudabil. Nu i-a putut găsi, desigur, vreo vină concretă nici măcar în aceste circumstanţe, ci doar nişte umori de antipatie legate de susceptibilitatea ei, (de fapt sensibilitate artistică nu odată ultragiată) de faptul că „nu este deschisă colectivului”(!) ş.a şi a fost de-acord cu schimbarea ei din funcţie. După câteva minute s-a văzut şi de ce, căci şi el s-a numărat iute printre cei mulţi care deodată au năvălit să se autopropună în funcţia rămasă liberă (nu prin schimbarea ei, căci masa de oameni n-au marşat la provocare şi – deşi ei o proţăpiseră pe scenă ca pe o cruce ca s-o judece, pasămite, poporul, că aşa era moda zilei – ci prin demisia ei, scârbită de toată tevatura), prezentându-se în cele mai calde culori şi nuanţe cuceritoare cum doar cineva ce vine în peţit poate face. Peţitul a durat două zile, timp în care peste zece peţitori s-au succedat pe scenă în faţa colectivului, momindu-i pe oameni să-i aleagă pe ei că le vor face, le vor aduce, le vor da, le vor facilita etc. etc. Cine a ieşit nu are importanţă dar măcar dacă ieşea unul dintre ei, dar a ieşit, fireşte, cea mai rea variantă, despre care chiar ei au spus apoi că prin alegerea aceluia şi-au primit pedeapsa deplină pentru această atitudine josnică şi plină de slăbiciune.
Erau deci nişte laşi, nişte trădători ordinari, amândoi, care nu meritau ca ea să se gândească măcar la ei, căci dacă ei ar fi mişcat un pai, viaţa ei ar fi curs altfel şi nu ar fi avut de suferit atâtea şi atâtea umilinţe şi necazuri şi sărăcie şi regres în toţi aceşti ani, dar mai ales, viaţa acelei instituţii n-ar mai afi suportat atâta retardare şi tulburare daunătoare. Cum îndrăznesc să-i cerşească, pur şi simplu, să dea de pomană pentru ei? Ba încă îi indică şi ce anume: plăcinte cu mac! Să dispară din visul ei, laşii, ticăloşii şi trădătorii!
Dar toată ziua nu a putut să se gândească la altceva decât la privirea rugătoare a lui Modolan. Apoi şi-a amintit ce bun bucătar era, cum a învăţat-o el să facă supă cu găluşte de griş după o reţetă nouă pe care o foloseşte şi azi; cum stăteau ei de vorbă în momentele de tihnă la o cafea şi discutau lucruri frumoase, plăcute şi, mai ales, de o calitate intelectuală aleasă. Şi-a amintit şi de unele roluri ale lui nu rău făcute, de entuziasmul lui de a trece la treabă când decideau să facă un nou spectacol, de energia lui pusă în slujba acestuia, de candoarea copilărescă pe care o găsea adesea în raport cu oamenii, cu cei mici, de pildă.
Ba totuşi, erau nişte ticăloşi, amândoi, nişte trădători! Au dat-o pe mâna hoardei de canalii deşi ştiau foarte bine caratele ei şi sufletul ei şi păreau că îi sunt aproape!
Da, dar Vărzaru a fost totuşi foarte corect cu ea atunci când a ajuns în acea funcţie mare şi s-a străduit mult să nu-i lase pe unii doritori să-i radă şi amintirea de pe faţa pământului ca să-i poată lua locul în toate, să facă cum voiau doar în folosul lor personal. A apărat-o chiar fără să ştie ea de asta decât mai târziu.
Da, dar atunci când fusese momentul existenţial de cumpănă în care ei, ca lideri de conştiinţă, aveau greutate, se dovediseră amândoi a fi laşi, de acea laşitate clasică a intelectualilor români!
Totuşi erau atât de singuri acolo unde s-au dus şi poate că stăteau acolo ca nişte elevi la internat sau ca nişte soldaţi în cazarmă şi priveau cum alţi elevi ori soldaţi primeau pachete de acasă cu bunătăţi atunci când rudele acelora făceau, adică, pomeni îmbelşugate şi stropite cu vin şi cu lumânări şi cu slujbe preoţeşti. Iar ei, care fuseseră atei, dar care, mai ales, nu aveau familie, adică nu era cine să le facă vreo pomană, vor fi stând singuri acolo pe marginea patului de fier rece (dacă şi acolo există măcar un trup virtual care să doarmă pe ceva!) şi priveau cu jind la cei ce primeau „pachet de acasă” şi poate plângeau din această cauză!
Dar cum îndrăzneau să se agaţe aşa de sufletul ei? Dacă le-a aprins o lumânare, acum trebuie să se ţină scai de ea, s-o oblige să le facă pomană după ce că nu meritau nimic, nimic, nimic?
Dar totuşi fuseseră atâtea lucruri frumoase în relaţia şi în colaborarea lor din vremea normală de dinainte de acea învolburare nefastă a vremurilor, fuseseră atâtea zile bune, orele lungi în care construiau împreună proiectele spectacoleor, făceau distribuţiile întorcând pe toate feţele propunerile potrivirii personajelor cu actorii, (e drept că trebuia adevărate jonglerii din partea ei şi a lui Varzarau ca să nu se distribuie Modolan în toate rolurile de june prim!); apoi banchetele de după spectacole, emoţiile indicibile ale premierelor când se bucurau împreună de realizarea lor. Fuseseră totuşi, într-un fel, rude, măcar pe plan spiritual, nu erau chiar străini şi oricum, ei erau cu mult mai buni şi valoroşi decât cei ce le luaseră locul şi care sunt cruzi şi fără inimă, rudimentari şi, mai ales, fără geană de profunzime culturală, fără acea distincţie aristocratică pe care ei o aveau amândoi. Fuseseră doi domni, doi „boieri ai minţii”, chiar dacă într-un anumit moment istoric, din cele ce pun la încercare caracterul şi slăbiciunile oamenilor, nu rezistaseră şi nu trecuseră acel examen. Şi erau atât de singuri în imensitatea aceea ce trebuie că era acolo, în largul eternităţii, unde va fi fiind desigur tare greu de trăit dacă nu ai avut credinţă şi nu are cine să-ţi aprindă o lumânare şi să-ţi trimită flacăra ei să te hrăneşti inspirând-o cu nesaţ, ori o plăcintă gustoasă care să te nutrească…
Gata, s-a terminat discuţia! Ea scoate făina şi drojdia şi laptele, caută ceva mai mult prin cămară că nu găseşte macul, dar îl găseşte până la urmă, îl prepară în aşa fel încât să fie destul de gros să se poată întinde pe foaie şi-şi dă seama că, deşi nu făcuse niciodată această umplutură ştie, pur şi simplu, cum s-o facă, de parcă cineva i-ar fi comunicat reţeta, pune aluatul la crescut, apoi după ce acesta este mare, mai-mai să iasă din lighean, îl taie, îl întinde pe masă, îl unge cu crema de mac. Îl rulează, îl pune în tavă apoi îl bagă la cuptor şi se linişteşte. Mâine va duce la biserică şi va da de pomană celor săraci plăcintele cu mac care vor arăta precis ca acelea din vis şi ei se vor linişti, desigur şi o vor lăsa în pace.
La urma urmei, nu fuseseră chiar aşa de răi şi chiar dacă făcuseră ceva rău, într-un moment de slăbiciune şi ispită omenească, ea putea şi trebuia să-i ierte, fie şi măcar pentru faptul că nimeni altcineva nu ştia să facă aşa ca ea plăcinte cu mac!
Lucia Olaru Nenati
