RUŞINEA
Bătrâna stă în patul de lângă fereastră, cuminte, sfioasă ca un copil. E o bunicuţă dintr-un sat îndepărtat, firavă, blândă, îmbrobodită cu basmaua cenuşie a bătrâneţii rustice. E foarte bolnavă, a făcut infarct miocardic şi ştie acest lucru, atât cât poate pricepe aceste cuvinte misteriase mintea ei obişnuită cu lucruri simple, clasificabile.
Ştie că e rău bolnavă căci aşa a vrut Dumnezeu şi că plăteşte, poate, pentru păcatele ei sau ale strămoşilor ei. Nu se plânge, nu se vaietă cum fac alte bolnave orăşence mult mai sănătoase. Ea stă cuminte şi aşteaptă cu mâinile adunate pe piept, nu chiar acolo unde vor sta la sfârşitul sfârşitului, dar aproape, parcă într-un loc de aşteptare.
Caută să nu deranjeze lumea din jur, cu aerul că s-ar ruşina oarecum că stă acolo degeaba în pat, fără să muncească şi că mănâncă mâncare făcută de alte mâini, nu de-ale ei proprii, ca întotdeauna. Mâinile ei sunt un eseu aspru despre o viaţă trudită, monotonă şi fără speranţă, o viaţă asemănătoare cu ale altor mii de femei de la ţară.
Vecinele de pat o mai ajută din când în când, dându-i să înghită pastilele cu apă, câteva linguri de mâncare ori ridicându-i perna sub cap. Ea le mulţumeşte cald şi blând pentru fiecare gest, invocând numele lui Dummnezeu în binecuvântări recunoscătoare apoi se aşterne din nou placidei zaceri.
Într-una din seri ea zace îndelung, ca de obicei, şi priveşte doar cu bunăvoinţă şi tristeţe în jur. Nu cere nimănui nimic. Apoi se mişcă doar puţin cu stânjeneală, dar tot nu vorbeşte. O altă bolnavă o întreabă într-un târziu dacă are nevoie de ceva dar ea tace, nu spune nimic, doar priveşte stingherită în jos si-atunci aceea presupune că ar dori bazinetul. Nici acum nu răspunde, dar pe faţa ei pământie trece parcă o nuanţă de îmbujorare şi-şi adună mâinile deasupra gurii, încuviinţând din cap. Atunci vecina o dezveleşte şi aşează vasul sub ea, aşteaptă sunetul lichidului apoi o înveleşte la loc.
O expresie de adâncă ruşine şi umilinţă acoperă chipul bătrânei. Ea scotoceşte cu mâinile sub pernă şi găseşte o batistă maronie cu care-şi şterge ochii şi-şi acoperă îndelung faţa rostind încet: „Doamne, Dumnezeule, pentru ce m-ai lăsat să ajung ziua asta?
Plânge încet, fără grabă, cu toată faţa acoperită de batista pământie ce nu se deosebeşte prea tare de culoarea obrazului ei, ca şi cum plânsul ar fi şi el un lucru de ruşine precum dezvelirea trupului în public şi neputinţa de-a se retrage departe de ochii lumii, ferit, cum a făcut întotdeauna, când nevoile trupului se cereau îndeplinite.
Lucia Olaru Nenati
