Critică

   REFERINŢE CRITICE DESPRE CĂRŢILE PUBLICATE (peste 160):

În 35 dicţionare şi volume de critică şi istorie literară printre care:

– LAURENŢIU ULICI, Prima verba  II, ed. Albatros, Bucureşti, 1978.
– AL. PIRU, Debuturi,  ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981;
– N. MOSCALIUC, I. PÂNZAR,  Scriitori bucovineni. Mic dicţionar, Suceava, 1992.
– LAURENŢIU ULICI, Literatura română contemporană  ed. Eminescu,
Bucureşti, 1995;
– ADRIAN DINU RACHIERU, Poeţi din Bucovina (Antologie), ed.  Helicon,
Timişoara, 1996;
– THEODOR DAMIAN, Roua cărţilor.  O hermeneutică teologică în context
    literar, ed. Danubius, Bucureşti, 1998;
– CRISTIAN PEPINO, Dicţionarul teatrelor de păpuşi , marionete şi animaţie din 
     România, ed.  Ghepardul, Galaţi, 1999.
– INTERNATIONAL BIOGRAPHICAL CENTRE, WHO’S  WHO: Dictionary of 
    International  biography, ediţia a 27-a  şi Outstanding  people of the  20 th century,
Cambridge, Anglia, 1999;
– MIRCEA ZACIU, MARIAN PAPAHAGI, AUREL SASU, Dicţionarul
    scriitorilor români (M- Q), articol semnat de Irina Petraş, ed. Albatros, Bucureşti,
2001;
– MARIAN POPA, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Fundaţia Luceafărul,
Bucureşti,  2001;
– THEODOR DAMIAN, Pasiunea textului, ed. Universalia Books, New York, 2003;
– G. MANOVICI,  Crochiuri în alabastru, ed. Axa, Botoşani, 2003;
– CONSTANTIN CUBLEŞAN, Eminescu în reprezentări critice, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2003;
– EMIL SATCO,  colaboratori BECK, E. şi DIMITRIU, E.  Enciclopedia Bucovinei,
ed. Princeps Edit, Iaşi, 2004.
– N. MONTEORU, Bucovina – Pagini de enciclopedie,  Suceava, ed. Arhiepiscopiei
Sucevei şi Rădăuţilor, 2004.
– SVETLANA PALEOLOGU – MATTA, Calicantus. Scenedin viaţa lui Cristal, ed. Augusta & ed. ArtPres, Timişoara, 2005;
– DICŢIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE  (L-O),  Academia
Română, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2005; articol de  Amalia Voicu;
– EMIL SATCO, Pentru promovarea artei şi literaturii în  Bucovina  –  Fundaţia
    Culturală a  Bucovinei, un deceniu de existenţă, ed. Muşatinii, Suceava, 2005;
– 100 PERSONALITĂŢI  CONTEMPORANE  BOTOŞĂNENE, Grupul Media
Monitorul şi  Radio Fix, ed. Grafic Art, Botoşani, 2006;
– IULIU RAŢIU, O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, ed. Prut
Internaţional, Chişinău, 2006;
– AUREL SASU, Dicţionarul biografic al literaturii române (M-Z), ed. Paralela 45,
2006;
-ION ROTARU,  O istorie a literaturii române de la origini pâna în prezent, ed.
Dacoromână,  2006;
– IRINA PETRAŞ, Literatura română contemporană, ed. Ideea Europeană,
Bucureşti, 2008;
– TRAIAN  APETREI, Bucuriile mele, ed. Agata, Botoşani, 2008;
-MIHAI  CIMPOI, Critice, Prapastia lui Pascal, Fundatia Scrisul Românesc, Craiova, 2009.                                        – VALENTIN CIUCĂ, Vernisaje selective, ed. ArtXXI, Iaşi, 2010;
– CORNEL GALBEN, Alergând prin subteranele textului, ed. Corgal Press, Bacău,
2010;
– VICTOR IOSIF, Cronica şcolii din Vicovul de sus, ed. Septentrion, Rădăuţi, 2011;
– BORIS CRĂCIUN, DANIELA CRĂCIUN, 1500 scriitori români clasici şi
     contemporani, ed. Porţile orientului, Iaşi, 2010.
– BORIS CRĂCIUN, DANIELA CRĂCIUN-COSTIN, Dicţionarul  scriitorilor  români de azi, ed. Porţile orientului, Iaşi, 2011.                                                                                                                                                    – MIHAI  CIMPOI, Mihai Eminescu. Dictionar enciclopedic, ed. Gunivas, Chisinau, 2012.

– MIRCEA IRIMESCU, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862-2012) la 150 de ani, vol. II, ed.   Septentrion,Rădăuţi,2013.                                                                                                                                                   -SILVIA  LAZAROVICI, Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic, ed. Agata, Botoşani, 2013.                                                                                                                                                                              – GHEORGHE SCHIPOR, Rădăuţeni afirmaţi în diverse domenii, ed. George Tofan, Suceava, 2013.

– Preot GHEORGHE VIZITEU, Rouă de har. File de istorie. Biserica Vovidenia, ed. Agapis Botoşani,
2014.                                                                                                                                                                               – VICTOR  TEIŞANU, Poeţi botoşăneni de azi, ed. Axa, Botoşani, 2014.

În  numeroase periodice din ţară şi din străinătate:

România literară, Luceafărul, Steaua, Orizont, Convorbiri literare, Tribuna, Dacia literară,  Ateneu, Cronica, Viaţa românescă, Literatorul,  Contemporanul, Contemporanul – Ideea Europeană, România  liberă, Revista  V, Bucovina literară, Cafeneaua literară, Poesis,  Revista  română, Amfiteatru, Amfitrion, Pagini Bucovinene, Cronica  Română, Săptămâna, Hyperion, Symposion,  Zori noi, Confluenţe, Caiete Botoşănene, Suplimentul literar al  Scânteii tineretului, Melos, Ziarul de duminică, Luceafărul (Botoşani), Intertext-Mentor XXI, Clopotul, Clopotul  cultural -artistic, Păreri  Tutovene, Gazeta  creştină,  Monitorul de Suceava, Crai nou, Monitorul de Botoşani, Jurnalul de dimineţă, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, Luceafărul.net, Viaţa Botoşanilor,  Jurnalul de  Mehedinţi,  Evenimentul de Botoşani, Adevărul de seară, Frontul Moldovenilor, Cetatea lui Bucur, Sud,  Glasul Bucovinei (Cernăuţi-Bucureşti), Literatura şi arta (Chişinău), Zorile Bucovinei, Septentrion literar, Arcaşul (Cernăuţi), Glasul naţiunii (Chişinău-Bucureşti), Plai românesc (Cernăuţi), Plai Bălţean (Republica Moldova), Meridianul  Românesc (S.U.A), Cuvântul românesc (Hamilton, Canada), Observatorul (Toronto, Canada), Lumină lină (Gracious Light – New York, S.U.A), Cuvântul adevărului (The word of truth, Edmonton, Canada),  St. Mary’s  romanian orthodox church (Alberta-Boian, Canada), Sűdkurier (Germania), Omnigraphies (Los Angeles) şi altele.

semnate de:

Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Constantin Ciopraga, Alex Ştefănescu, Dumitru
Micu, D.Vatamaniuc, Dan Mănucă, Mihai Cimpoi, Mircea Scarlat, George
Muntean, Aurel Sasu, Vlad Sorianu, Nicolae Ciobanu, Constanţa Buzea, Adrian
Dinu Rachieru, Ioan Holban, Simion Bărbulescu, Viorel Cosma, Liviu Leonte,
Constantin Călin, M.N.Rusu, Mircea Vaida, Adrian Popescu, Emil
Iordache, Ion Beldeanu, Fănuş Băileşteanu, Niadi Cernica, Cristian Livescu,
Dan Stanca, Theodor Damian, Mihaela Albu, Constantin Cubleşan, Grigore Vieru,
Traian Olteanu, Ştefan Hostiuc, Svetlana Paleologu Matta, Liviu Papuc, Irina
Petraş, Ion Rotaru, Marian Popa, Nicolae Turtureanu, Vasile Mihăescu, Petre Popescu Gogan, Constantin Pricop, Mihai Dinu Gheorghiu, Vasile Sporici, Eugen Comarnescu, Dan Stanca, Doina Cernica, Carmen Pădure, Ioan Iacob, Dumitru Ţiganiuc, Miron Kiropol, Dumitru Ignat, Dorin Baciu, Maria Baciu, Oana Andrei, Mariana Lazăr, Călin Chincea, Valentin Ciucă, Constantin Mălinaş, Carletta Elena Brebu, Cristian Galeriu, Raluca Dună, Ana Luiza Toma, Nicolae Cârlan,Victoria Milescu, Mircea Lutic, Constantin Clisu, Victor Teişanu, Vasile Tărâtanu, George Damian, Cecilia Popescu Lateş, Augustin Eden, Vasile Fluturel,
Emilian Marcu, Gheorghe Secheşan, George Bâzgan, Dumitru Enache, Ilie
Tudor Zegrea, Virginia Constantiniu, George Roşianu, Camil Udrea, Radu
Căjvăneanu, L. Gorbul, Maria Toacă, Gheorghe Median, Ileana
Costea, Stelian Platon, Ion Istrate, Lucian Hetco, Cristina Chiprian şi alţiicare au subliniat originalitatea,armonia şi profunzimea versurilor sale, echilibrul între clasic şi modern                                                 al expresiei sale, temele majore abordate, virtuozoitatea şi dexteritatea
prozodică, iar în proză, capacitatea de-a surprinde deopotrivă
elementele de general uman, dar şi amănuntele semnificatoare, de-a crea
personaje memorabile, situaţii definitorii, stilul foarte captivant. Copiii şi
părinţii au apreciat, ca şi criticii, ingeniozitatea şi frumuseţea cărţilor pentru
copii, cu mari dar discrete virtuţi educative. În domeniul eseului şi cercetării
literare au fost apreciate noutatea şi valoarea contribuţiilor sale de
specialitate, în special în eminescologie, unghiul îndrăzneţ, curajul şi
echilibrul lor şi, nu în ultimul rând, vocea suprinzătore de mezzosoprană din
albumele muzicale.

Câteva fragmente din referinţele critice

Fără a pierde nimic din substanţă, poemul tinde în interpretarea Luciei Olaru Nenati spre acea armonie a sferei, echilibrul evocat şi rîvnit de atîţia poeţi, gravitînd în jurul iubirii ca forţă genetică. Pentru această poetă dispunînd de un registru grav, meditativ, ale cărei complexe disponibilităţi sunt cenzurate de o rază carteziană, poezia corespunde unei continui nelinişti, inspirată invenţie şi stare de veghe.

MIRCEA VAIDA, în Tribuna nr.30, din 28 iulie 1983, Cluj;

Lucia Olaru Nenati retrăieşte o situaţie  lirică, şi-o asumă, o sensibilizează. Efortul său nu vizează o desacralizare, ci o recitire a realului. Urmează impulsul firesc de a-şi ordona impresiile poetice în nişte tipare consacrate, tradiţionale, verificate, capabile de revigorări neaşteptate şi nuanţări profitabile dar şi afective. Astfel că predomină un echilibru de bun gust, o bună dozare a detaliilor şi petelor de culoare. O lectură proprie a “florilor de cactus”, de pildă (…) denotă o nedisimulată simpatie ca să nu spunem o identificare simbolică; paralelismul vegetal – psihologic are decizie şi subtilitate (…) În maturul poem Bucovina din inimă unde imaginile converg prin atmosfera de pace interioară şi firesc, de retrăire a unui timp mitic concreteţea diafană a peisajului respiră un abur de eternitate. Poemul va fi imaginat drept o savantă răsucire în substanţa muzicală a sentimentului, explorare a zărilor interioare care aduc senzaţia întremătoare a unei deschideri de orizont.

 ADRIAN POPESCU,  în  Steaua, nr. 10, din 1983, Cluj.

În ultimul său volum de versuri, Ucenicia de aur şi purpură, Lucia Olaru Nenati îşi impune o prezenţă lirică ţesută aproape, sau în întregime, din absenţe, din retrageri dibace în interiorul poemelor sau undeva dincolo de ele, într-o depărtare protectoare. (…) E tulburătoare o asemenea dematerializare a universului liric. Şi e o performanţă să creezi poem după poem pentru a da corp de sunete tăcute impalpabilului, nefiinţei, golului. Sunt multe aspecte care ar merita să fie evidenţiate în acest incitant volum al Luciei Olaru Nenati ca, de pildă, remarcabila sa disponibilitate  prozodică, cultivînd atît versul “clasic” cît şi cel liber, cu o aceeaşi dexteritate, varietatea “materialului de construcţie” alternînd notaţia cu reflecţia, viziunea cu detaliul derizoriu, tendinţa spre esenţializare şi abstratizare, construirea şi de-construirea concomitentă a imaginii, estomparea figuraţiei şi mai ales, puterea de a  sugera prin simpla mişcare a versurilor, bine eufonizate, stări atît de vagi, de labile, cum sunt cele ale visului, ale alunecării în somn.

MARIANA LAZĂR, în Steaua, nr.12, din decembrie, 1986, Cluj

Există în poezia Luciei Olaru Nenati şi o dimensiune imprevizibilă şi semnificativă: eminescianismul şi nu acela festiv, generat de entuziasm, veneraţie şi imitaţie. (…) Autoare lucidă, de substanţă, conştientă de strălucirea şi limitele poeziei, prin această ultimă dimensiune a eminescianismului asumat şi feminizat, ea face figură aparte între poetele de azi.

AURELIU GOCI,  în Luceafărul,  nr.52, dec. 1988, Bucureşti

Poeta caută adevărul afectiv şi e mînată fără istov de dorul idealităţii. (…). Poeta la ceasul maturităţii are dreptul la un alt statut. Zbaterile “privincialilor”, din păcate, se cheltuie uneori în van: dar poezia Luciei Olaru Nenati nu e provincială. Fiorul meditativ, zborul înalt şi, mai ales, adevărul simplu din care se nutreşte îi îngăduie  să atingă “crîmpeie de esenţă (…). Lîngă atîţia “poeţi fără versuri”, neliniştita Lucia Olaru Nenati uceniceşte acuzînd durerea culorii şi rîvnind a deveni o “fiinţă de muzică”. (…)

ADRIAN DINU RACHIERU, Poeţi din Bucovina (antologie), ed. Helicon, Timişoara, 1996, cap. Lucia Olaru Nenati şi dorul idealităţii.

Lucia Olaru Nenati se dovedeşte a fi consecventă cu ea însăşi pentru că în toate cărţile de poezie pe care le-a publicat, scrisul său se structurează pe orizontul unei “poetici” a căutării sinelui şi a relevării raporturilor tensionate pe care acesta le stabileşte cu realul. În ghicitul traiect pe care îl ascunde acest poem se configurează poezia Luciei Olaru Nenati de dincolo de paradisul textului şi de dincoace de infernul trăirii cotidiene… În totul, Singur, Sinele meu, e un volum ce atrage atenţia asupra unei poete despre care, faţă de cota sa valorică, s-a scris prea puţin şi deseori, nedrept.

IOAN HOLBAN în Symposion din 26 februarie 1997, Iaşi.

Tematicile volumului Singur Sinele meu (…), singurătatea, suferinţa, speranţa, comunicarea cu Dumnezeu, ne prezintă o poezie de serioasă reflecţie asupra lumii şi în general, asupra vieţii de azi în special (…), reflecţie care caracterizează, de fapt, întreaga creaţie a Luciei Olaru Nenati, poetă binecunoscută în comunitatea românească de la New York prin valoroasa ei prezenţă în paginile revistei Lumină lină.(…) E vorba aici de o însingurare  ce tinde spre  comunicare, spre bucuria integrării. Ce frumoasă definiţie a poeziei găsim în acest context: poezia este “regăsirea Cuvântului prin care Dumnezeu a descris cum vedea el că va fi lumea” (Poezia). (…) Suferinţa sau durerea de-a fi este atotprezentă în volum. Viaţa este într-un fel o călătorie de Sisif. Nu neapărat în sensul scăpării bolovanului ci a cărării acestuia. (…) Odată ce tindem spre ideal, spre alt loc cu orice preţ, oricît de greu ar fi drumul, asta înseamnă că aici nu suntem acasă. Viaţa aici este un exil pentru Lucia Olaru Nenati. Iar în exil visezi la locul de origine şi plîngi. Ca poet autoarea suferă încă şi mai mult pentru că ea percepe lumea altfel. Privirea ei transcende limitele la care se opresc ceilalţi. De aici verbul său profetic, însă tocmai pentru că profetic, prigonit. Totuşi aşa cum profetul moare pe baricadele misiunii sale şi poetul nu-şi lasă flacăra stinsă de cei care nu-l înţeleg. (…) El atrage atenţia asupra marii datorii pe care o are fiecare în viaţă şi care este, cum frumos o zice autoarea, acela “de-a căuta şi găsi / rostul făpturii mele în minunea de-a fi”. Aflarea rostului este izvorul speranţei. A descoperi taina firii duce însă nemijlocit la iubire.  Poetul devine un apostol, un mărturisitor, care propovăduieşte adevărul în versuri sublime de inspiraţie paulină.(…) Dacă s-a ajuns la iubire s-a ajuns la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acesta este pelerinajul: se începe cu sentimentul şi conştiinţa separării de Dumnezeu, a singurătăţii, se trece prin suferinţa purificatoare care însă nu distruge speranţa în ieşirea şi ajungerea la liman, iar speranţa îngemănată cu iubirea şi credinţa se duce nemijlocit către Dumnezeu. Recunoaştem în filozofia acestui volum, surprinzător, sau poate nesurprinzător la Lucia Olaru Nenati, întreaga traiectorie a destinului omenesc după cădere, sau, cu alte cuvinte, o poetică retrasare a istoriei mîntuirii neamului omenesc. Dimensiunea teologică a volumului este încă şi mai evidentă în ultimul capitol al acestuia, intitulat Către înaltul şi-al tău adevăr, capitol în care fiecare poem este, în fapt, o epicleză, o invocaţie a lui Dumnezeu,  ca într-o liturghie pe care poeta o oficiază pentru publicul cititor. Volumul  Luciei Olaru Nenati, Singur, Sinele meu,  reprezintă o lecţie despre adevăr.

THEODOR DAMIAN în Gracious Light( Lumină Lină), nr.1, 1997, New York, reluat în vol. Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, ed. Danubius, Bucureşti, 1998.

Poezia este mai ales drumul iniţiatic spre sine. Marile teme lirice sunt receptate şi tratate ca relansatori ai unui chestionar existenţial de o generoasă închidere în Centrul hărţuit de Nesfîrşitele vămi (1979). Cu fiecare volum este mai pronunţată natura oximoronică a unei poezii aşezate în linia tradiţiei romantice idealizante, interesată cu precădere de restaurarea “cuvintelor vechi şi cinstite” şi a emoţiilor corespunzătoare lor, dar aspirînd la modernitate, suportîndu-i rupturile, acceptînd imixtiunile formale, fără a se supune cu tot dinadinsul modei poetice. Este vorba despre o atitudine deliberată, dar şi despre stiinţa extrem de echilibrată a exploatării valenţelor la îndemînă şi de înţelepciunea de a nu forţa uşi închise.

IRINA PETRAŞ în Dicţionarul scriitorilor români ( M-Q ), coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001.

Un foarte frumos poem al Luciei Olaru Nenati este Grâul a crescut înalt (…). Un tablou ţinând  de fantastic adună elementele naturii: grâul crescut, iarba subţire, apele unui râu care „încape” cu reflexele Lunii mişcătoare dând o pală  lumină (poate unui inel) pe degetul celor doi. Ei sunt singuri în acest paradis binecuvântat de roadele pământului – grâul înalt, pâini şi miere, poate mireasma mierii în văzduh. Puţine elemente, dar pregnant simbolice şi printr-o forţă a limbajului deloc uzual, se creează un mare mister ca şi nevoia de a-l pătrunde. (…) Frumuseţea acestui tablou este dincolo de orice închipuire prin simţirea şi creativitatea poetei care îngemăneză imaginile serii cu atributele mirilor. Puritatea extatică a iubirii lor în fluidul naturii atinge sublimul. Şi cititorul îl resimte ca atare. Poemul este un vis frumos. Dacă cititorul este atât de entuziasmat de acest scurt poem este şi pentru faptul că el corespunde concepţiei heideggeriene de Entwurf. (…). De aceea apare la Lucia, ca şi la Eminescu, acel “dor de ducă “, o abstracţie obscură, în contadicţie cu dorul de viaţă, infinit. (…). De aceea Lucia poate spune: “Dar e coroana verdelui de iarbă/ Şi câtă vreme-i verde nu mai mor.” Este un final magnific unde apare şi tema temporalităţii. (…) Poezia Coroana verdelui de iarbă este de o naturaleţe şi de o prospeţime, în fapt ca tot volumul ei de poezii Arca de frunze (…) Toată această ştiinţă şi academie sunt în sufletul Luciei. Despre grandoarea sufletului a scris marele Platon situându-l în regiunea suprasensibilă, necunoscută pe pământ. Frumuseţea sufletului ţine de lumea Ideilor lui Platon (un echivalent al Fiinţei heideggeriene). Dintre toate Ideile doctrinei platoniciene Ideea frumosului în sine este cel mai uşor de recunoscut în emoţia sufletească a unui suflet mare. De aceea şi tânărul Eminescu, încă student, a scris: „Insă cel mai frumos din toate câte sunt frumoase este sufletul frumos”. “Cu câtă frumuseţe eşti dator!” Această etică a frumosului este pentru Lucia Olaru Nenati, aflată în Arca ei de frunze, un drum de salvare, un drum spre Dumnezeu.
SVETLANA PALEOLOGU MATTA, Lugano, Elveţia,  Ontologia verdelui  în Calicantus, Scene din viaţa lui Cristal, ed. Augusta, Timişoara 2005 şi în Poesis, Satu Mare, aug.- dec. 2004.

La botoşăneanca Lucia Olaru Nenati, (muzeografă un timp la Ipoteşti), sufletul locului favorizând contacte cu trecutul coexistă cu solicitările timpului în mers, de unde modulaţii specifice, un aliaj de retroviziune şi prezentificare. Toată lirica sa (…) evoluează pe acest dualism înscriindu-se într-o tipologie distinctă. Elanul vital al poetei se suprapune momentelor elegiace; nelinişti şi convulsii se destramă tipic, lăsând loc visului (obsesiv); diurnul şi nocturnul se echilibrează de la arpegiile juvenile din 1975 (Cea mai tânără Ecaterină ) pînă astăzi, aceeaşi vivacitate tonală în tuşe din ce în ce mai expresive. Volumele lansate ritmic (…) unifică ardenţe pasionale şi reflexivitate, însemne fruste ale concretului şi miraje de exil imaginar. Punctul cel mai înalt al căutărilor sale e de găsit în ciclul Singur, Sinele meu (1996), confesiune în care actul creator şi raporturile cu divinitatea alternează cu chemări la puritate şi lepădarede sine. (…) Vibraţia gingaş feminină estompează spectacolul aspru din jur. Albul, atribut al curăţiei, (un alb mereu invocat) introduce în idealitate: (…) Mesaje celeste, viziuni esoterice, magice favorizează miracolul (…). Nu natura în sine, nu pastelul captivează, ci esenţele; parfumul vegetal transcende în fabulos (…). Spaţialitate amplă şi intimism se întretaie în toate felurile; presentimentul despărţirii de lume nu întunecă întru totul ecranul: (…) Nu trimiterile de aspect reflexiv la Ulisse şi Penelopa, la Hamlet şi Don Quijote, la alţii – identificabile la numeroşi înaintaşi ori contemporani – ci pensulaţia dezinvoltă în tonuri de „aur şi purpură” conferă substanţă evocărilor în direct. Bucovina din inimă planează plurivoc, emoţional supratemporal, în orizont sacralizat. La Ipoteşti, persistă duhul unui Eminescu diafan, licăritor, motiv de litanie şi magie; discurs orchestrat eminescian; (…) În totul poeta şi eseista se potenţează reciproc. Personalitatea Luciei Olaru Nenati respiră o luminoasă legătură de profunzime cu climatul în care s-a ivit pe lume autorul Luceafărului.

CONSTANTIN CIOPRAGA, în Dacia literară, nr. 65 (2/2006), Iaşi, martie 2006.  

“Lucia Olaru Nenati este o poetă a vibraţiilor adânci, lipsită de complexe în faţa modelor literare, inclusiv ale propriei generaţii. Ea caută şi găseşte, mai ales în lirica maturităţii, acel echilibru majestos denotând vocaţie şi dătător de infinite satisfacţii estetice. De la primele poeme până astăzi a crezut în miza sa pe sinceritate şi inspiraţie, refuzând cu program vulgaritatea şi ermetismele forţate. Lucia Olaru Nenati realizează un spaţiu liric propriu, distinct, ale cărui dominante sunt sinceritatea şi dramatismul. Citindu-i poezia, nu simţi chinul elaborării ci dimpotrivă, ai sentimentul că totul este frust şi spontan, învăluit mereu în nimbul cald al feminităţii.. Discurs fluid, luminos şi curgător într-o albie de sonorităţi şi armonii aproape edenice. Lucia Olaru Nenati pare constant antrenată într-un travaliu de recuperare dureroasă a sacrului, chiar şi în lirica de dragoste. O aducere la suprafaţă a esenţialului uman, pe care foarte rar simte nevoia să-l abstractizeze. Lucia Olaru Nenati are uriaşa capacitate de a construi viziuni profunde, explorând cu instrumente sigure teritoriile indicibile ale visului. În volumele mai noi, idealitatea de altădată intră adesea în coliziune cu o realitate vulgară şi contondentă, război din care totuşi poezia iese în câştig: ea dobândeşte, venind din acutizarea sensibilităţii poetice, o forţă nouă, gata să înfrunte primejdii. Deşi abordările devin directe, autoarea respinge prozaismul de orice fel, păstrând nealterat, chiar şi în partiturile reflexive, un fior de rafinate afecte romantice. Poeta are un excepţional simţ al muzicii, melodicitatea ei decurgând din permanenţa lecţiei eminesciene. Întreaga dramă e aici: ea se desprinde vizionar din încorsetarea cotidiană, totdeauna pregătită pentru zboruri înalte, dar ascultă în acelaşi timp, fără să se poată împotrivi, şi chemările teluricului. Poeta face să sune actual instrumente lirice pe care mulţi dintre confraţi le consideră vetuste, versul său respirând modernitate nu prin violenţe verbale, ci prin ştiinţa de a sonda şi exprima inefabilul. Consemnăm o abundenţă de poezii excepţionale, demne de citat integral, o veritabilă colecţie de poezii substanţiale, cele mai multe antologice. Volumul debutează cu. „Uitam să mă trezesc în zori” e un poem erotic de ţinut minte, un poem absolut tulburător, unic în poezia contemporană, cu ritm de sarabandă şi menuet, fermecător, plin de adrenalină dar şi de melancolie eminesciană, de visare şi nostalgie, de speranţă şi tulburare, de erotism şi idealitate, într-un echilibru încântător. În acest volum descoperim poezii despre moarte care pot fi clasificate între cele mai valoroase din câte s-au scris pe această temă în lirica românească.. Greu de precizat ce le face memorabile. Poate sinceritatea şi puterea misterioasă cu care tulbură echilibrul interior al cititorului. Dar cu siguranţă a stat în arta Luciei Olaru Nenati să aleagă din materia primă celestă acele fragmente care împreună pot cristaliza compoziţii de genul unor asemenea declaraţii testamentare  emoţionante. Notăm curajul poetei de a propune formule clasice de adresare directă şi maximă simplitate, dar care rămân totuşi cu succes pe etajul superior al poeziei, atât prin tensiunea şi dramatismul lor intestin, cât şi prin ştiinţa de a capta, inclusiv estetic, atenţia şi emoţia cititorului. Inclusiv din aceste versuri rezultă a doua remarcă necesară : de la idealismul omniprezent în primele cărţi, la o repliere tot mai decisă în atitudini civice tranşante. Par a fi concepute ca nişte poeme de bilanţ după o carieră poetică extrem de rodnică şi tumultuoasă. În nota generală a liricii de calitate scrisă de Lucia Olaru Nenati sunt şi cele 7 sonete încântătoare. În totul, antologia „Sentimentul spiralei” fixează în bronzul neuitării efigia unui poet durabil. Căci poezia Luciei Olaru Nenati seamănă cu un creuzet de dimensiuni uriaşe în care se topesc visuri, nelinişti, spaime, regrete şi nostalgii, bucurii şi iubiri diafane de esenţă eminesciană, dar şi revolte de aceeaşi factură, rezultând în final, din întreg, un farmec cuceritor şi imposibil de uitat. O poezie care pe drept cuvânt te invită necontenit la relecturi, la alte şi alte degustări estetice savuroase şi inconfundabile. Lucia Olaru Nenati se numără printre cei mai importanţi poeţi români contemporani. 

“Sentimentul spiralei” (antologie), Ed. Tipo Moldova, Opera Omnia

VICTOR TEIŞANU în Bucovina literară, nr. 7-8, iulie-august, 2012, Suceava. Text reluat în volumul Poeţi botoşăneni de azi, ed. Axa, Botoşani, 2014.

                         MAI DIVIN CHIAR DECÂT SIMFONIA 

      Ritmuri clasice, viziuni rafinate, formulări cu nebănuite virtualităţi lingvistice ne oferă Lucia OLARU NENATI* în volumul său antologic. Constantele creaţiei se identifică în primul text al selecţiei (Poetul), undevariate modalităţi de conversie şi derivare alcătuiesc o emblemă specifică.Universul bucolic bucovinean intersectează itinerariile dorului şi ale neliniştii germinative. Uimirea în faţa renaşterii perpetui conduce la motive lirice vegetale/acvatice, care configurează starea de plutire şi ferventă aşteptare a miracolului. Efigii istorice şi culturale conferă latura afectivă a decorului primitor, cu extensie sacră. Simplitatea imaginii se coreleazăcu aceea a codului expresiv („străvechile tulnice… din străvechiul pământ”).

Puritatea interioară şi exterioară este celebrată prin repetate expresii ale strălucirii. Astfel se arată „neştirea-n sentiment curată” şi „sentimentul spiralei” – vârtej de alb şi albastru. Faţa ascunsă a bucuriei este începutul de înţelegere („rotirea din vid”). Parafraza şi antiteza dezvoltă un limbaj poetic actual, deschis post-modernismului, în care cuvintele se scindează şi recuperează sonorităţi arhetipale.

       Percepţia feminităţii este dublă: contemplativ-exterioară şi participativ-interioară (Maternitas). Este o „sete de formă a sufletului”, care evoluează printre reperele afectiv – cromatice, căutând esenţa: verde halou – vegetală uitare. Creatorul are nostalgia stării iniţiale, de androgin, mai precis a unei corespondenţe feminin-masculin cu grad suprem. O altă imagine a feminităţii creatoare este femeia–meşter din balada jertfei. Arta poetică proprie autoarei se defineşte ca o vânare a idealului. Instrumentele acestei întreprinderi sunt „vorbele”, sufletul acestora – sferă semnificativă ce străpunge aparenţa lucrurilor identificând „scheletul de lumină”. Un alt instrument este amintirea, cu formă de fagure în care se organizează experienţa „viului”. Această organizare savantă redimensionează experienţa şi înţelegerea, aşezând-le printre „cele frumos trăite”, compatibile cu armonia muzicii, într-o întrupare de „dumnezeiţă”. Variate atitudini şi tendinţe se combină în substanţa eului poetic de elecţiune, „şi-ţi ancorezi toate parâmele… într-un nou, liniştit înveliş/ Care are proprietate rară/

De-a se putea privi din afară”. Este o clipă de reinventare lirică vizând formulele originale: oul („sferă cândva încălzită-n paradis”), lumina, apa, cerul („broderie de vânt cu imagini de nor”). Vocea impersonală defineşte metaforic, uneori suav ironic: „lucrurile au câte o zi a lor, au fluidele lor oculte”. Sonorităţi de cântec uitat însufleţesc texte rafinate, aflate în vecinătatea folclorului şi a ecoului eminescian (Uitam să mă trezesc în zori). Vârsta matură se exprimă prin imagine şi expresie, dar şi prin atitudine: „Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă” (Academia de aur şi purpură). Sublimul, ca punct iniţial şi final, este exprimat în termeni neologici, având conotaţii străvechi: regn, efluviu-iubire. Motivul singurătăţii se insinuează în textura poemelor, relativizând percepţia de sine „nimicu-n nimic se întoarce/ şi osul în zbor se preface”. Poezia este redefinită ca emanaţie a „Marelui Sine”, care descrie în limbaj poetic felul cum vedea el că va fi lumea. Ancorarea în mit, în mitul personal derivat din acela biblic, constituie substanţa poeziei de maturitate (Stai şi scrie). Elementele se reorganizează într-un univers personal, configurat pictural. Forma poetică devine sonet, celebrând nevoia de perfecţiune, setea de armonie ale unei voci lirice profunde şi complexe, care se descoperă pe sine în Sine.

Cristina CHIPRIAN

Lucia Olaru Nenati, Sentimentul spiralei. Iaşi, Editura TipoMoldova, 2012, Dacia literară, nr. 3-4, 2013,  pag.118

Toate  prozele din această carte (Coridorul dintre ceasuri) merită atenţia cititorului pentru că  fiecare în parte ridică o problemă din subterana existenţei noastre, o dramă trăită pe cont propriu. Cartea devine un document în registrul artistic al unui timp care ne-a marcat şi pune în evidenţă o prozatoare care nu e, în nici un  caz, umbrită de poetă.

MARIA  BACIU  în  Hyperion – Caiete Botoşănene, nr. 1/ 2000 (139), Botoşani.

Cartea se parcurge, pur şi simplu, dintr-o răsuflare pentru că cititorul adevărat nu are curajul s-o lase din mînă. Cu puţine cărţi, trebuie s-o recunoaştem, ni se întîmplă acest lucru.

ADRIAN  MARCU,  Coridorul dintre ceasuri în  Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, nr. 626 din 6-12 aprilie, 2000, Botoşani

Cele 22 de proze, înmăunchiind tot atîtea secvenţe de viaţă ce se derulează cu dezinvoltură, beneficiază de avantajul de-a putea captiva prin cîteva elemente esenţiale între care stilul extrem de fluent, îmbinarea naraţiunii cu introspecţia, figuri de stil înspirat folosite, mînuirea cu pricepere a feed-backului. Toate acestea pun în lumină talentul Luciei Olaru Nenati (…). E greu de ales, de recomandat eventual, un titlu anume din acest volum dens şi în acelaşi timp destul de aerisit.(…) Orice încercare de-a neglija vreuna din prozele ce le conţine volumul eşuează din simplul dar seriosul motiv că fiecare îşi are locul său bine apărat.(…) Epitetul multiplu şi comparaţia inedită sunt “arme” de bază în arsenalul artistic al autoarei. (…) Nu putem trece peste arta portretului, alt element de rezistenţă al cărţii. Ioana din proza omonimă, Iuliana (Drum prin zăpada troienită), Lucreţiu Pădureanu (Devenirea lui L.P) bunicii din Fotografii sepia, alcătuiesc o memorabilă galerie. Bunicul, personaj ce se se înscrie în seria contemplativilor din literatura noastră, este, păstrînd proporţiile, un Moromete de o factură deosebită, plasat îmtr-un cadru nordic, bucovinean. (…) Tentaţia amănuntului, care multor prozatori le duce şi deservicii, o avantajează pe sciitoare. Detaliul vine de fiecare dată ca ceva necesar, fie că e vorba de acţiune, fie că se întregeşte un portret. (…) Ar fi prea puţin spus că această carte invită la lectură. Ea invită la meditaţie, ceea ce înseamnă mult mai mult. Este, de fapt, ceea ce şi-ar dori orice autor să se întîmple cu cărţile sale.  (…) Si cum paginile  acestei cărţi nu puteau rămîne umbrite, apar mereu “îngerii“: Iuliana, Ioana şi autoarea însăşi, încît, parafrazînd titlul unei cunoscute piese de teatru contemporan, putem  afirma fără să greşim, că autoarea e în carte iar cartea o reprezintă cu cinste.

VASILE  FLUTUREL,  Coridorul dinte ceasuri sau plăcerea de-a redescoperi proza scurtă  în Intertext, nr 2, 2000 Botoşani

Lucia Olaru Nenati, scriitoare prolifică în peisajul literaturii contemporane (…), veche  colaboratoare a revistei Lumină Lină, scrie, ca de obicei, din preaplin. Şi-n acest volum (Coridorul dintre ceasuri) scrisul ei e o revărsare: din pagină-n pagină, din cuvînt în cuvînt, din viaţă-n cuvînt, din carte-n carte; se vede aceasta după uşurinţa cu care compune fraza, din felul în care aceasta curge. Ea scrie o nuvelă aşa cum scrie o scrisoare, (…) mai ales cînd are o cauză  de apărat. La Lucia Olaru Nenati, experienţele de viaţă, mai ales cele care o marchează, devin opere literare. Nu este nimic neobişnuit faptul că autoarea scrie despre sine. Interesant este modul în care o face. Ea ştie să transforme banalul în eveniment, să scoată lupa cînd trebuie pentru a mări ceea ce trebuie să se vadă, să aprindă lanterna acolo unde trebuie să fie lumină.(…) Limbajul plastic folosit cu îndemînare face ca participarea să fie mai activă şi să fie ea însăşi o experienţă marcantă. Lucia Olaru Nenati este neîntrecută în acest meşteşug de a te face să vizualizezi obiectul descrierii, să părăseşti sala pentru a urca pe scenă, alături de ea (…). Tonul energic, vioi care denotă resurse şi siguranţă, stilul curat, elegant şi neîntortochiat te ţine aproape. (…)  Insă stilul şi conţinutul caracteristic scriitoarei, reprezintă doar două dintre dimensiunile scriiturii Luciei Olaru Nenati. Autoarea volumului de faţă n-ar fi ea însăşi dacă ea şi scrisul ei n-ar fi definite şi printr-un al treilea element, pe care  ar fi injust să-l trecem cu vederea: reflecţia filozofică. Nu numai prezentarea, oricît de frumoasă sau interesantă ar fi din punct de vedere stilistic, dar filozofarea pe marginea experienţei prezentate face ca volumul să se adreseze unei vaste şi variate game de cititori.
Nu se ştie dacă Lucia Olaru Nenati porneşte de la filozofie la poezie sau invers. Cert este că în proza acestui volum ea poartă cititorul prin ambele ca-ntr-un necesar pelerinaj între alfa şi omega pe o traiectorie circulară ce se finalizează într-o întreită descoperire a sinelui: cel al autoarei, al cititorului însuşi şi cel divin.

THEODOR  DAMIAN,  Jurnal pătimit în  Lumină Lină – Gracious Light- An.V/ Nr. 2, aprilie – iunie, 2000, New York.

Lucia Olaru Nenati face parte din categoria – destul de rară!- a scriitorilor discreţi. O discreţie dusă pînă aproape de renunţare (…) A debutat în 1975 cu Cea mai tînără Ecaterină după care au urmat cîteva volume de poezii, unele dedicate celor mici (…). Cu toate acestea drumul spre proză al L.O.N. nu este întîmplător, de circumstanţă, dictat,  aşa cum s-a întîmplat, în cazul unor poeţi cu temperamente revoluţionare, de existenţa unor grade de exagerare! – ci, determinat de dorinţa sinceră de-a lupta “împotriva uitării”. L.O.N. are un univers al ei, o Ithacă interioră pe care o populează cu eroi, întîmplări, viziuni. De altfel, autoarea încearcă într-un fel de postfaţă să explice soarta manuscrisului şi, dintr-un flux poetic excesiv, chiar drumul parcurs sub steaua poeziei. Cred că dacă nu am fi trăit acele vremiuri bicisnice în care  blasfemierea valorilor culturale declanşează reacţii de masă, “nota autoarei “ n-ar mai fi fost necesară…
Prozele L.O.N., fie că e vorba de Regizorul, Revistele de pe dulap,  Cauciucul sau In antecameră, Salonul alb sau Paharul albastru, reprezintă nu deversări ideologice în literatură  ci fapte de viaţă convingătoare, bine surprinse, în care ficţiunea – atît cît este – face mai vizibilă şi mai pasionantă realitatea. (…) L.O.N. se dovedeşte a fi un autor citit şi inteligent, care propune o proză bine articulată, cu un flux poetic excesiv. Spaţiul prozei sale găzduieşte exerciţii spirituale de ţinută, teritoriile propuse aparţinînd unei ”lumi care – aşa cum mărturisea Cioran – nu e aşa cum ar putea fi”. Nu este vorba de un “text rătăcit printre vremi” ci, mai curînd, de vremuri creionate printre texte. Şi nu e puţin.

TRAIAN OLTEANU, De la Cea mai tînără Ecaterină la coridorul prozei, în Revista V, Anul XI, nr.4, 2000, Focşani.

Unitare prin arta portretului, ştiinţa descrierii, fineţea observaţiei psihologice prozele Luciei Olaru Nenati, sunt diverse tematic. Rămâne însă dominantă, reflecţia asupra condiţiei omului superior, într-o lume în care mediocritatea deţine puterea şi şi-o exercită cu agresivitate. (…)  Sunt multe lucruri care se pot scrie şi ar merita scrise despre cartea Luciei Olaru Nenati, dar piesa finală, Itinerar retrospectiv a avut rolul hotarâtor în receptarea volumului  mai ales ca unul al sorţii omului capabil, talentat, superior prin verticalitate într-o lume care, azi ca şi acum 20 de ani şi probabil ca din totdeauna, îl respinge, încearcă să-l sufoce, să-l marginalizeze şi chiar să-l elimine după eşecul de a-l transforma din „prinţ de sânge” în „rândaş”.  Coridorul dintre ceasuri demonstrează că Lucia Olaru Nenati deţine toate datele şi toate instrumentele literare necesare pentru romanaul acestui om, la începutul noului secol, a dramei lui.

DOINA CERNICA, Crai nou, An XII, nr. 3039, 24 nov. 2001, Suceava.

Coridorul dintre ceasuri (ed.Augusta 2000), este, se poate spune debutul în proză al Luciei Olaru Nenati. (….) Cine a trăit în deceniile trecute simte adevărul profund al acestor proze unde scopul şi plăcerea  (voluptuoasă!) a vieţii se  identifică în lectura presei şi, mai ales, a cărţilor ori chiar a cititului in “palma scenei” unui teatru de prvincie. (…) Coridorul dintre ceasuri  este cartea maturităţii depline  a unei scriitoare adevărate care întregeşte “geografia” literară a Nordului botoşănean.

IOAN HOLBAN,    Oglinda de apă,  în rubrica “Despre cultură cu dragoste”, în Evenimentul, An X, nr.2759, 19 august, 2000, Iaşi; “Oglinda de apă – Coridorul dintre ceasuri “ în Viaţa românească  nr. 5-6, mai-iunie, 2002, Bucureşti.

Adeseori poeţii adevăraţi trec de la poezie la proză cu atîta încredere în steaua lor încît prozatorii numai prozatori au de ce să sufere. Nu ştiu cîte pagini de proză pot să egaleze Insemnările lui Malte Laurides Bridgge a lui Rilke sau Cartea neliniştii a lui Fernando Pessoa. Lucia Olaru Nenati reuşeşte în Coridorul dintre ceasuri să ajungă la cel puţin un text de aceeaşi tărie. Mă gîndesc astfel la povestirea “Condamnatul” pe care o consider o capodoperă  a prozei noastre. Nu ştiu dacă Lucia Olaru Nenati va continua să scrie proză. Dacă o va face, aş ruga-o  să istorisească numai aşa întîmplările văzutului şi nevăzutului.
MIRON  KIROPOL, text olograf, Paris.

Atrăgătoare prin acuitatea observaţiei mediului şi caracterelor, prin percuţia stilului reportericesc şi totodată prin cultură, este prozatoarea Lucia Olaru Nenati, în secvenţele de tip tabletă, din modicul opuscul intitulat Serpentine (ed Eminescu 1989) (…). Răsfoind prozele ultrascurte din Serpentinele Luciei Olaru Nenati gîndul pe care-l încerci este că autoarea a citit cu atenţie, nu doar cu numele, pe Cehov, dar şi pe Kierkegaard, părintele exienţialismului, poate chiar şi pe românul Blecher (…). Unicitatea absolută, am zice, a autoarei nostre, constă în faptul că nu “discipolii lui Aesculap”, medicii, alină suferinţele omenirii,  ci ea, ”Reporteriţa”(…). Prozatoarea – poeta, (căci între poeta şi prozatoarea L.O.N este o identitate) contemplă visătoare condiţia umană dintotdeauna şi de pretutindeni. (…) Piesele de proză scurtă dintr-un al doilea opuscul pe care i-l mai ştim, Coridorul dintre ceasuri, (Augusta Timişoara 2000), nu mai sunt atît de spontane, ci mai elaborate, autoarea dovedind conştienţa talentului ei.(…) Lucia Olaru Nenati este o scriitoare (deci nu numai poetă!: vezi antologia intitulată Arca de frunze), dintre cele mai prolifice. A pătruns pînă şi în domeniul eminescologiei, cu o carte pe cît de originală pe atât de necesară în ce priveşte opera celui mai mare poet naţional: Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii (ediţia a doua, Botoşani, 2002). Dacă aş fi cunoscut-o mai devreme, i-aş fi rezervat un loc mai larg pe parcursul acestei expuneri. Lucia Olaru Nenati avut şi asiduitatea să descopere Cântecele lui Eminescu la ocazii, şi chiar, muziciană fiind, cu vocea ei de mezzosoprană a „îndrăznit„ să le înregistreze pe un CD.

ION ROTARU, O istorie a literaturii române de la origini pâna în prezent, ed. Dacoromână,  Bucureşti, 2006.
Toate aceste informaţii revelatoare şi emoţionante, ca şi mii de alte asemenea informaţii, se află într-un volum masiv, cu caracter enciclopedic, publicat nu demult de  Lucia Olaru Nenati: Arcade septentrionale (…) Lucia Olaru Nenati nu se visează, obsesiv, în spaţiile marilor culturi, aşa cum se visează doamna Bovary în sălile de dans cu policandre de cristal din Paris. Ea are ceva din modestia copacilor care, acolo unde s-a întâmplat să crească, acolo înfloresc şi fac fructe, acolo îşi întind rădăcinile în adâncul pământului şi caută substanţe hrănitoare, acolo îi protejează pe oameni de dogoarea soarelui. (…) Intelectuali activi şi responsabili – specie pe cale de dispariţie în prezent… Să sperăm că volumul, bine scris, cu seriozitate ştiinţifică, dar şi cu talent literar, de Lucia Olaru Nenati va trezi în sufletele unora dintre intelectualii de azi nostalgia unei vieţi puse în slujba colectivităţii.
ALEX ŞTEFĂNESCU, Oameni de valoare uitaţi, în România literară, nr. 37, Bucureşti, 2008.

Cartea Arcade septentrionale a Luciei Olaru Nenati (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, 634 p. – valorificarea unei teze de doctorat) reprezintă tocmai una dintre puţinele (şi reuşitele!) încercări de a scoate la iveală probe deosebite de localism creator, după cum o spune chiar subtitlul impresionantului volum: Reviste, personalităţi şi grupări literar-culturale din Ţara de Sus, implicate în consolidarea prin cultură a Marii Uniri de la 1918. (…) Încărcătura culturală de care debordează masivul volum, prin prezentarea impecabilă, atât ştiinţifică, cât şi artistică, efect al unei munci de cercetare impresionante, nu ne permite o analiză în extenso a numeroaselor elemente care compun bogata viaţă spirituală a Botoşanilor interbelici (şi nu numai, căci avem incursiuni şi în alte zone temporale). (…)  Ne place să încheiem extrem de scurta prezentare prin cuvintele profesorului Dumitru Micu, la care subscriem întru totul: „Lucrare realmente ştiinţifică, impecabil documentată, bine scrisă, noua carte a doamnei Lucia Olaru Nenati va deveni, cu certitudine, titlu de referinţă în viitoarele cercetări de istorie literară consacrate Nordului românesc”

LIVIU PAPUC, Cronică literară Valori periferice ignorate, la cartea  Arcade septentrionale, ed. Academiei Române, 2007, în revista Convorbiri literare,Iaşi, an CXLIII, nr. 3 (159), martie 2009.

Lucia Olaru Nenati este o autoare completă: şi lirică şi cogitativă şi documentată istoric. A întreprins o operă de una singură ca nimeni până la ea, operă care presupune întâi de toate dăruire, perseverenţă, iniţiere, cercetare documentară de primă mărime. Este importantă râvna şi capacitatea cu care Lucia Olaru Nenati a dus la capăt o lucrare de aproape 700 de pagini încărcată de date. Faptul că vine cu o sumedenie de citate, documente, amintiri ale localnicilor conferă scrisului său de mare calitate o anume vibraţie. Cartea se citeşte ca un roman. Este în realitate un fel de cronică superioară a locului fără de care în viitor cei care vor veni nu se vor putea orienta singuri fără un asemenea ghid cum este cartea Arcade septentrionale. Alcătuită după toate rigorile ştiinţifice, logic, frumos structurată, însoţită de toată documentarea şi elementele biografice şi bibliografice, cartea aceasta reprezintă un model în felul ei care trebuie urmat şi în alte părţi ale ţării.
Iată câte elemente care o îndreptăţesc pe Lucia Olaru Nenati să considere că ceea ce a făcut e de foarte bună calitate căci nimeni n-ar fi ajuns până la aceste importante informaţii ascunse în praful gazetelor locale fără perseverenţa şi fără ascuţimea intelectuală a Luciei Olaru Nenati. Un premiu pentru această lucrare din parte unui for important precum Academia ar compensa pe merit deplin, mai cu seamă moral, o asemenea personalitate model. Poeta Lucia Olaru Nenati, o personalitate dinamică, care a putut fi găsită şi în comunităţi româneşti din Franţa, Germania, Canada, S.U.A., această personalitate fremătătoare care a dat şi o carte splendidă de convorbiri cu marea eseistă Svetlana Paleologu Matta din Elveţia, merită toată stima şi aprecierea noastră.

C. CIOPRAGA, Despre Arcade septentrionale, în Absolut cultural, nr.1, Botoşani, 2010.

Impresionantul op al dnei Lucia Olaru Nenati (Arcade septentrionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007),  acribios documentat şi, în consecinţă, un preţios, de neocolit instrument de lucru, cercetează, la „fruntariile nordice ale românimii”, reviste, personalităţi şi grupări literar-culturale care, imediat după Marea Unire (1918), şi-au propus să consolideze, prin cultură, acel moment astral al Istoriei noastre (…) . Neastâmpărul şi polivalenţa d-nei Lucia Olaru Nenati sunt prea bine cunoscute. Cândva ocupându-se de casa memorială de la Ipoteşti ca muzeograf coordonator, apoi fiind la directoratul teatrului din Botoşani şi conducător de ziar, evident că s-a implicat în viaţa culturală a urbei; să nu uităm de repetatele turnee în străinătate, slujind – ca „ambasadoare” culturală – cauza comunităţilor româneşti şi, în primul rând, să evidenţiem palmaresul ei scriitoricesc (poetă, prozatoare şi acum, cu ale sale Arcade, impunându-se ca un credibil istoric cultural, explorând placenta Nordului) (…) Negreşit, centrul de greutate al opului sau „capitolul central”  e consacrat lui Eminescu (…) Fără a mai stărui asupra meritelor acestei temeinice lucrări (fructificând şi dezvoltând o teză de doctorat) vrem a sublinia necesitatea acestui gest recuperator, „decopertând” un strat de arheologie culturală  într-un colţ de ţară. Şi aducând, spre exemplificare, „probe deosebite” de localism creator, observa sagacele Liviu Papuc. În totul, un volum impozant nu doar prin dimensiuni, apropiind „lupa focalizării” de un spaţiu geografic mirific, într-un moment istoric astral. Prin reconstituiri pasionale şi judecăţi critice, vădind o admirabilă tenacitate, aceste recuperări istorico-literare ascund „o muncă încrâncenată”, întinsă pe parcursul câtorva decenii şi se instituie ca un posibil model de cercetare, nota admirativ C. Ciopraga. Evident, opul d-nei Lucia Olaru Nenati este solida monografie a unei stări de spirit. Nu spunea cândva poeta că „ideal ar fi ca tot ce atingem / Cu sufletul vorbelor / Să se facă poem”?

ADRIAN DINU RACHIERU, Arcade septentrionale,  în Cafeneaua literară, nr 1/76, anuarie 2010, Piteşti.
Poveştile din carte (Când adoarme o buburuză), sunt plăcute, antrenante, educative, răspunzând la multe din uimirile şi curiozităţile de cunoaştere ale copiilor. Cartea beneficiază de o grafică plăcută şi atractivă şi este un frumos dar făcut copiilor pentru această vacanţă.

MARIA BACIU,  în Clopotul din 3 ianuarie, Botoşani,1987.

In revista Viaţa românească, făcându-se un clasament al celor mai bune cărţi pentru copii din toată ţara, criticul citează Buburuza printre cele mai originale cărţi ale anului precedent.

MIRCEA SCARLAT  în Viaţa românească, nr.1, Bucureşti, 1987.

Cartea poetei Lucia Olaru Nenati, este o carte frumoasă  prin naraţiunile ei atrăgătoare, ici-colo presărate cu descântece, cântece, poezioare (…) Sub aspect didactic, cartea este – la fel -, discretă, micile dar importantele învăţăminte sunt strecurate firesc fără inutile pedanterii moralizatoare. La lumina acestor calităţi (şi a altora), cred că micii cititori vor fi foarte bucuroşi să afle ce se întîmpă „cînd adoarme o buburuză.”

EMIL IORDACHE  în Luceafărul, nr.2, Bucureşti, 1987.

Lucia Olaru Nenati, cunoscută poetă, scriitoare, jurnalistă, cu cartea sa pentru copii (Cînd adoarme o buburuză), intră încetişor şi delicat în cămara inimii noastre, dezbobinează cu îndemânare ghemul timpului fără să încurce nici o iţă, întorcându-ne astfel în idilica perioadă a copilăriei, atunci când cu ochi virgini, vedeam lucrurile pentru întâia oară, când viaţa era o continuă fascinaţie pentru că era construită dintr-un şir neînterupt de descoperiri. Este remarcabilă în cartea L.O.N. măiestria cu care aceasta îmbină armonios realul cu irealul. De obicei, când ne gândim la o carte de poveşti, ne gândim la ceva fantastic, la ceva ireal care se petrece numai în închipuire. În cazul acesta, autoarea pleacă de la real, peregrinează prin ireal şi revine la punctul de plecare, încât aproape că uiţi în ce sferă te afli citind, sau nu vrei să ştii (…) Şi mai mult decît atât, autoarea face această îngemănare perihoretică cu un inegalabil talent  şi o nesfârşită tandreţe. Acesta este cuvântul potrivit: tandreţe. Acest sentiment  şi stare impregnează cartea de la prima pagină până la ultima. Poate de aceea e aşa de populară şi îndrăgită de îndată ce s-a început lectura ei. Pentru că „face bine”. La suflet.”

THEODOR DAMIAN în Gracious Light-Lumină Lină (dec.1996-ian1997), New York.

Cu peste o duzină de cărţi la activ, Lucia Olaru Nenati a căpătat cheia cu care poate deschide sufletul omului în diferitele sale stadii de dezvoltare, fapt ce se vede din talentul cu care scrie lucrări de valoare pentru toate vârstele. Cărţile pentru copii sunt scrise în aşa fel încât să atingă şi pe cei mici dar şi pe cei mari deopotrivă. Umorul şi gingăşia, surprizele şi întâmplările amuzante, bucuria de-a trăi  în miracolul unei lumi pe care tocmai o descoperă, fac ca aceste cărţi să se adreseze deopotrivă copiilor de grădiniţă, dar şi celor de vârstă şcolară mică, după cum poveştile cu înţeles adînc, plin de înţelepciune şi sensibilitate, le fac să fie îndrăgite şi de copii mai mari, de tineri sau chiar de părinţii şi bunicii care, sub pretextul că  citesc cu glas tare celor mici, se bucură şi ei să întârzie în paginile cărţii. Pentru învăţătoare şi educatoare, cărţile acestea sunt un preţios ajutor, oferind copiilor o motivaţie puternică spre a deprinde tainele scrisului şi, mai apoi, pentru a cunoaşte şi îndrăgi natura cu vieţuitoarele şi plantele ei, frumuseţea tradiţiilor, a imaginaţiei şi sufletului omenesc.

THEODOR DAMIAN despre cartea Băieţei-colopoţei şi fetiţe luminiţe de Lucia Olaru Nenati  în Gracious Light-Lumină Lină din  New York, (Ianuarie-Martie, 1999),  capitolul Consemnări.

Autoare a mai multor volume de poezie, proză, eseuri, scriitoarea şi jurnalista Lucia Olaru Nenati, o „voce„ distinctă a literaturii de azi, a publicat şi două cărţi pentru copii, Cînd adoarme o buburuză şi  Băieţei clopoţei şi fetiţe luminiţe, cărţi care au avut succes la publicul cititor. Cele două cărţi o au ca personaj principal pe Antonica, o fetiţă de grădiniţă căreia în prima  carte i se spun poveşti menite să-i aducă somnul, iar în cea de a doua învaţă alfabetul scrisorilor în „dialog” cu verişorul ei, Nuşu. Se crează astfel poveşti pline de fantezie, cu incursiuni în lumea basmelor, dîndu-se naştere şi unor legende originale ale unor lucruri şi fenomene precum curcubeul sau fulgii de nea – şi aducîndu-se în pagină psihologia copiilor de azi, modul de gîndire şi felul lor propriu de  a se exprima. Volumele au făcut obiectul multor întîlniri literare cu copiii din şcolile şi grădiniţele din Botoşani, Suceava şi Iaşi ca şi din alte judeţe ale ţării. În plus, Lucia Olaru Nenati a avut iniţiativa de a merge pe urmele cîntecelor lui Mihai Eminescu al cărui repertoriu muzical l-a reconstituit interpretîndu-l ea însăşi pe albumul Cîntecele lui Eminescu. Ea a extins această experienţă şi în relaţia sa culturală cu copiii. In acest sens şi-a pus pe note poeziile din cărţile pentru aceştia, dar a şi compus şi altele precum Din dor de Eminescu, pe care le cîntă împreună cu  copiii la astfel de întîlniri.  Pentru modalităţile inedite de a comunica cu copii şi de a le capta interesul pentru lectură şi muzică, a primit Premiul pentru originalitate în comunicarea cu cei tineri, la Salonul Internaţional al cărţii pentru Copii de la Chişinău. Scriitoarea a efectuat şi călătorii în Europa, Canada şi SUA şi unde a avut întîlniri culturale cu comunităţile de români de acolo şi a susţinut conferinţe despre Eminescu, recitaluri poetice şi muzicale, fiind prezentată şi în calitate de autoare de cărţi pentru copii. (…) Ţin în mînă prima ediţie a cărţii Cînd adoarme o buburuză şi înţeleg că a văzut lumina tiparului exact cu 20 de ani în urmă   (…) iar a treia reeditare (…) devine o adevărată sărbătoare a cărţii (…) o carte care a stîrnit comentarii în reviste literare, (…) fiind chiar consemnată în Dicţionarul scriitorilor români la capitolul dedicat scriitoarei. La mulţi ani, Buburuză! Şi fie ca multe alte generaţii să-şi regăsească de acum înainte în paginile tale, ”sufletul de copil”!

ANA LUIZA TOMA, în Universul şcolii, nr.63/2005, Bucureşti.
¤
Înzestrată cu talent muzical şi interpretativ excelent, autoarea, preocupată de mulţi ani de aprofundarea universului eminescian, atât în calitate de fost muzeograf la Ipoteşti, când a contribuit decisiv la constituirea patrimoniului muzeal şi la restaurarea casei memoriale, cât şi ca doctor în ştiinţe filologice, prin numeroase comunicări ştiinţifice, dar şi ca publicistă şi poetă, se transpune de astă dată în rolul lui Eminescu şi, acompaniată de orchestră, îl înfăţişează în postura de cântăreţ la diferite ocazii (…) Demonstraţia este excelentă şi mai ales, inedită. Originalitatea demersului stă, aşadar, în viziunea asupra lui Eminescu şi în mijloacele artistice prin care se pune în lumină această dimensiune a personalităţii eminesciene. O asemenea lucrare nu avem în cultura română.

 D. VATAMANIUC, Membru de onoare al Academiei Române, în prefaţă cărţii Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, ed. Geea, 2000.

Suntem martori, în această seară, la un triplu eveniment: unul este acela că are loc o premieră absolută în materie de eminescologie. Autoarea de faţă, Lucia Olaru Nenati, este un eminescolog care descinde întâiul la New York şi lansează o carte în prioritate mondială despre Eminescu, fiind astfel confirmat ca atare şi la New York. A doua premieră absolută din această seară are în vedere faptul că pentru prima dată, un intelectual român lansează o carte însoţită de o casetă, lucru care, din punct de vedere editorial se întâmplă doar la marile edituri americane. Deci acesta este un eveniment din punct de vedere al culturii şi al tipăriturilor româneşti: o carte însoţită de o casetă muzicală. A treia premieră absolută, fără exagerare, mondială, este faptul că în această casetă, partitura muzicală este interpretată de autoarea însăşi, lucru deosebit chiar şi în  sistemul editorial universal, nu numai american. Deci vă rog foarte mult să reflectaţi asupra faptului că suntem martorii unei triple premiere absolute. Cartea colegei noastre Lucia Olaru Nenati este o contribuţie în eminescologie deoarece pune pe tapet un subiect extrem de puţin tratat  în completitudinea lui de marii eminescologi de pînă acum.

M.N. RUSU, octombrie 2000, Fragment din discursul de prezentare a cărţii şi casetei la lansarea de la Cenaclul “Mihai Eminescu” din New York.

În Anul Internaţional Eminescu 2000 au curs fluvii de tonner şi nu ştiu dacă va fi avut cineva şansa monitorizării a ceea ce s-a scris şi tipărit (…). Noutatea semnificativă a acestui moment de excepţie în posteritatea lui Eminescu o reprezintă aceste cărţi: Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, ediţie îngrijită de Cristina Zarifopol Illias …, Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, de Lucia Olaru Nenati. (…) Dacă nu i-aş fi cunoscut calităţile vocii încă din anii ’70 pe cînd lua totul de la început şi reconstituia, alerga, identifica zestrea Eminovicienilor şi implora pe mai marii zilei pentru fonduri, punând bazele a ceea ce azi se numeşte Memorialul “Mihai Eminescu” dacă nu…, mi-ar fi părut neverosimilă interpretarea celor 11 “piese” de pe casetă. Ascult, pentru a câta oară? “nebunia” poetei din secolul XXI-lea de a se încumeta şi de-a intra în rolul cântăreţului Eminescu din secolul al XIX-lea. Frumos! Toată admiraţia pentru pionieratul faptei şi pentru curajul substituirii, pentru harul iubirii de Eminescu şi pentru darul muzical făcut omenirii. Totul e senzaţional în ceea ce a făcut. (…)

PETRU POPESCU GOGAN în Revista română, Iaşi, nr.2, 2001.

Oarecum  paralel cu muzicologul Viorel Cosma, poeta şi prozatoarea Lucia Olaru Nenati, (fostă muzeograful Ipoteştilor) a publicat o carte pe cît de modestă (ca dimensiuni şi…pretenţii), pe atît de seducătoare: Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii (Editura Geea, 2001, Botoşani). (…) Autoarea îi aminteşte  – în ordinea sa – pe G.Ibrăileanu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Rosa del Conte, Svetlana Paleologu Matta, desigur pe G. Călinescu, pe Zoe Dumitrescu Buşulenga şi Iosif Sava. Evident contribuţiile documentare istorice ale muzicologului Viorel Cosma – publicate în presă (cartea sa a apărut după cea a D-nei Lucia Olaru Nenati) sunt citate la loc de cinste şi valorificate copios. Studiul autoarei (…) l-aş numi mai degrabă “eseu“ pentru că (…) e scris parcă dintr-o sorbire, dintr-o inspiraţie (….) se bazează pe aceste afirmaţii, dar are şi “emanaţii” proprii. Între aceste “emanaţii” (chiar de surpriză) remarc superba contribuţie documentară prin compararea  antologiei folclorice a lui Eminescu (din cunoscuta ediţie Murăraşu) (…) cu aceea – cum scrie autoarea, “culegere folclorică monumentală“ a lui Alexandru Voevidca, profesor de muzică şi învăţător în mai multe sate, printre care şi Boian (…), din Bucovina. Iată ce scrie autoarea (în penultimul capitol al cărţii sale): ”Motivul pentru care am înserat în această conexiune informaţia despre această colecţie folclorică este acela că mai multe   cîntece aflate aici în structură integrală (text şi muzică), se află şi în culegerea de folclor realizată de Eminescu, doar sub forma textului, fragmentar sau cu variante. Un cîntec ca Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, de pildă, aflat în ambele colecţii, avînd o linie melodică puţin obişnuită, de o frumuseţe stranie, arhetipală, poate da imaginea auditivă a unui cîntec pe care l-a cunoscut Eminescu, şi de ce nu?, îl va fi interpretat”. Conchizînd eseistico-poetic (…) că la Eminescu e vorba, ”de armonii rare, despre o taină adîncă a fiinţei, mult mai profundă decît un simplu hobby sau chiar un Violon d’Ingres”,  autoarea şi-a însoţit acest volum cu o casetă a “cîntecelor lui Eminescu” interpretate de ea însăşi. Senzaţie? Cîţi ştiam oare că poeta, prozatoarea, eseista, jurnalista şi …muzeografa Lucia Olaru Nenati este şi o admirabilă mezzo-soprană (dacă  nu greşesc …nota), nu numai în ceea ce priveşte “melodiile eminesciene?”

FĂNUŞ BĂILEŞTEANU, Eminescu şi muzica, Contemporanul – Ideea Europeană, Bucureşti, Nr.1 (532) din 11 ianuarie 2001.

Poezia şi muzica au format dintotdeauna un corp comun şi numai mintea iscoditoare a omului modern şi-a propus să le despartă, pentru a afla ce se ascunde dincolo de ritmul şi de armonia sincretismului. Este adevărat că s-a aflat cîte ceva. Dar s-a distrus o unitate căreia îi era dat să rămînă indestructibilă. Conştienţi de acest fapt, poeţii au încercat să refacă monolitul de odinioară spre a accede la esenţa sacrului şi prin aceasta, la o conştiinţă primordială integratoare. Eminescu este unul dintre marii artişti ai timpurilor mai noi care au încercat să se întoarcă la unitatea primară.(…) Cele mai numeroase mărturii credibile îl arată pe Eminescu drept un pasionat de muzica populară.(…) Plecînd de la această premisă, Lucia Olaru Nenati s-a gîndit să refacă repertoriul folcloric al poetului, realizînd  un sistem de decodare pe care îl consider nu numai original, ci şi deosebit de fertil în rezultate (Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, Botoşani, Geea şi caseta Cîntecele lui Eminescu). Autoarea s-a adresat unei culegeri de folclor bucovinean făcută aproape de perioada în care a trăit Eminescu. Profesor  în diferite sate din nordul Bucovinei la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea, Alexandru Voevidca a realizat o impresionantă culegere de folclor alcătuiră din aproape trei mii de piese. Fiind un specialist nu s-a mulţumit să culeagă doar cuvintele ci a notat cu acribie şi muzica.(…) Între culegerile făcute de Eminescu şi acelea făcute de Voevidca există fireşti corespondenţe, mai ales dacă avem în vedere faptul că este vorba despre folclorul din aceeaşi regiune, Bucovina. Pornind de aici, Lucia Olaru Nenati susţine că, în cazul coincidenţelor textuale pot fi prezumate şi coincidenţe melodice. Cu alte cuvinte, textelor din culegerea eminesciană li s-a aflat, în sfîrşit, melodia corespunzătoare realităţilor de pe teren. Consider că Lucia Olaru Nenati a procedat într-o manieră remarcabilă şi a reuşit să developeze o situaţie latentă şi privită de alţi exegeţi  dintr-o perspectivă prea îngustă. Cred că foarte greu se pot produce contra argumente la cele suţinute de exegetă. Mai întîi din cauza caracterului regional amintit al ariei de culegere. În al doilea rînd, datorită caracterului puternic conservator al folclorului. Datorită acestui fapt este improbabil ca melodiile culese  de Voevidca să se fi modificat cît de puţin într-un interval de trei-patru decenii de cînd le va fi auzit şi poetul. Chiar cînd este vorba despre variante. În cazul lui Eminescu a fost utilizată ediţia lui Murăraşu. Sînt convins, de exemplu, că Fă-mă mamă, ce mi-i face, avea aceeaşi melodie atît atunci cînd l-a cules poetul, cît şi atunci cînd l-a cules Voevidca. Acelaşi este cazul melodiei Cîte flori sunt pe pămînt. (…) Demersul Luciei Olaru Nenati ar fi rămas unul rece dacă nu ar fi fost susţinut şi de o demonstraţie tot atît de originală ca şi procedeul amintit al suprapunerilor de culegeri. Este vorba de o casetă  pe care sunt imprimate melodiile despre care se presupune că ar fi fost auzite de Eminescu, fie cu prilejul notării textului, fie în diferite împrejurări. Interpretate de Lucia Olaru Nenati însăşi, aceste melodii sunt împărţite în două categorii. Cea dintîi cuprinde Repertoriul poetului, adică melodiile despre care se ştie că le cînta chiar Eminescu în diferite ocazii. (…)  În a doua secţiune, intitulată Cîntece consemnate în colecţia folclorică, sunt incluse melodii din colecţia Voevidca despre care se presupune că ar fi fost auzite, nu însă şi înregistrate de Eminescu (…). În toate cazurile întîlnim linii melodice de o mare frumuseţe  şi puritate, nealterate de imixtiunile muzicii de mahala. Datorită eforturilor Luciei Olaru Nenati  putem înţelege mai bine  motivele pentru care Eminescu a preţuit muzica şi, în mod particular, muzica populară. “

DAN MĂNUCĂ,  Eminescu şi muzica în Dacia literară, Iaşi, An XII (serie nouă), nr. 42 (3/2001).

Cunoscutul eminescolog D.Vatamaniuc vede “originalitatea demersului” dnei Lucia Olaru Nenati “în viziunea asupra lui Eminescu”. Ceea ce ar putea să însemne mai mult chiar  decît se apreciază la începutul cuvîntului introductiv drept “un tablou panoramatic asupra mărturiilor contemporanilor şi a posterităţii critice privind interesul lui Eminescu  pentru muzică“. Autoarea vrea să demonstreze, complet şi documentat, că Eminescu n-a fost numai cronicar muzical conştiincios (…) că muzica n-a fost pentru el o desfătare ocazională, nici numai o obligaţie profesională, ori o simplă “apetenţă”. Teza centrală a cărţii este a unei muzicalităţi eminesciene organice, structurale. O asemenea dăruire este vizibilă în melodicitatea versului eminescian, care ar ilustra ”un simţ armonic profund, înnăscut, fără de care n-ar fi fost posibil ca vorbele să se organizeze atît de muzical în jurul sensului de comunicat.” Sunt aduse în sprijin opiniile unor mari personalităţi, cunoscători şi comentatori ai operei eminesciene. Autoarea valorifică de asemeni o amplă documentaţie eminescologică de epocă, opinii ale lui Eminescu însuşi, etc. O părere de reţinut mi se pare şi aceea că taina poeziei  eminesciene ar fi de natură melodică, iar dezvoltarea sensibilităţii sale muzicale s-ar oglindi într-un proces al dematerializării cuvîntului. Pentru a pătrunde profunzimea şi unicitatea personalităţii eminesciene, autoarea crede că poate imagina un metru etalon al existenţei, “un fel de model ideal al existenţei” , pe care l-ar purta în ei toţi poeţii lumii. Opera lui Eminescu ar fi compusă din “scrisori către acest tărîm al Utopiei” văzut doar de el. Există deci pentru Eminescu un model ideal, un fel de noumen şi un fenomen real al existenţei. Distanţa prea mare dintre ele este “sursa principală a suferinţei sale”. Strădania apropierii dintre ele, un veritabil drum către perfecţiune, către armonie, simbolizează însăşi viaţa de suferinţe şi aspiraţii a creatorului. Arareori modelul ideal şi elementul real din viaţă se suprapun şi ele sunt un fel de “tărîmuri compensatorii”, precum iubirea, amintirea, natura, trecutul îndepărtat, cărora poeta  Lucia Olaru Nenati le adaugă  şi “domeniul muzicii”, căci despre nici o altă manifestare a  sa nu există mărturii vorbind despre o mai adîncă tulburare fericită ce evocă extazul, starea de sublim”

VASILE SPORICI,  Lucia Olaru Nenati Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii (2000, Botoşani), în  Ateneu, nr. 6 (381), iunie 2001, Bacău.

Ne aflăm dinaintea unei ambiţioase şi erudite cercetări a legăturii lui Eminescu cu muzica.  În vechime, muzica era de neimaginat fără stihurile aedului şi versurile de neînchipuit  fără acompaniament sonor. Iar Lucia Olaru Nenati ne demonstrează că această dimpreună-lucrare a celor două arte se exercită şi asupra spiritului eminescian.  (…) Lucia Olaru Nenati strânge în acest  volum şi (neluate în seamă pînă acum) mărturii despre vocea frumoasă a lui Eminescu şi despre piesele muzicale pe care obişnuia să le cânte acesta (cântece strînse într-o casetă, categoric un eveniment! în interpretarea Luciei Olaru Nenati)  E, astfel foarte interesant să afli despre dulceaţa felului în care poetul aborda unele melodii şi care erau acelea. Iar preferinţa pentru doine, pentru cântecele din popor a lui Eminescu, indică o anumită structură, un anumit gust pentru ceea ce materializa cel mai bine profunzimile neamului românesc. E, mai întîi de toate, un îndemn la admiraţie pentru un om care nu este numai cel mai mare poet al nostru, dar şi o existenţă culturală exemplară, la  complexa ei formare adăugându-se, nu în ultimul rând, şi muzica. Prin noutatea abordării şi prin nobleţea  intenţiei, volumul Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii  este cu adevărat  “o lucrare“ cum “nu avem în cultura română”.

NIADI CERNICA, O lucrare unică,  în Crai Nou, Suceava, din 3 februarie 2001 şi în Viaţa  românească, nr. 7,  Iulie  2002.

Cei pasionaţi de cercetarea operei eminesciene pot lua exemplu de la scriitoarea Lucia Olaru Nenati, cum se poate face o nouă cercetare exhaustivă a unui aspect inedit când se părea că s-a spus tot ce se putea spune despre poetul naţional. (…) Dar ceea ce este inedit în lucrarea de care vorbim este trecerea de la documentarea literară la exemplificarea muzicală. Autoarea a cercetat şi a recolectat textele folclorice favorite ale lui Eminescu, le-a suprapus pe partiturile muzicale cunoscute şi deşi nu avem vocea poetului, avem cântecele lui favorite imprimate pe casetă, Lucia Olaru fiind înzestrată cu o voce plăcută şi antrenată profesional, melodiile cântate de poet acum mai bine de o sută de ani fiindu-ne prezentate din nou. Este o metodă de cercetare total inedită pentru care Lucia  Olaru Nenati   merită toată lauda şi recomand ca volumul şi caseta să nu lipsească din casa oricărui iubitor al lui Eminescu.

CAMIL UDREA, Muzica la Eminescu, în Cuvîntul românesc, Hamilton, Ontario, Canada, Ianuarie, 2001.

O experienţă notabilă (şi inedită) realizează Lucia Olaru Nenati cu cartea sa (apărută anul trecut la ed. Geea din Botoşani) dedicată unui aspect mai puţin cunoscut al vieţii marelui Eminescu; cel al interesului pentru muzică. De altfel, titlul lucrării e edificator în acest sens: Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii. Trebuie reţinut amănuntul, deloc de neglijat, că Lucia Olaru Nenati este o bună cunoscătoare a universului eminescian, calitate dobîndită în postura sa de fost  muzeograf la Casa memorială de la Ipoteşti. Revenind însă la cartea ca atare, vom spune mai întîi ca L.O.N. urmăreşte în demersul său, cu migală şi perseverenţă, preocupările şi activităţile adiacente pentru muzică (…). Rolul muzicii în existenţa poetului, ne informează autoarea, a fost unul “de profunzime, nu doar o plăcere ocazională“. Dar Lucia Olaru Nenati merge mai departe şi identifică în Eminescu nu doar un degustător avizat al sunetelor armonioase, ci şi un sensibil interpret al acestora (…). Şi astfel ajungem la cea de-a doua dimensiune a întreprinderii poetei de la Botoşani: încercarea de a reconstitui cîntecele dragi lui Eminescu şi care făceau parte din “repertoriul său obligatoriu”(…). Înrăzneala de a interpreta aceste cîntece implică/implica şi un risc deloc neglijabil pe care Lucia Olaru Nenati şi l-a asumat. Cert  este că ea reuşeşte să treacă această probă şi să ne transporte în atmosfera de epocă a melosului românesc apropiat şi îndrăgit atît de evident de Eminescu. Ceea ce îl determină pe renumitul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să remarce că Lucia Olaru Nenati, prin înzestrarea “cu talent muzical şi interpretativ“ reuşeşte întradevăr să ni-l “redea” pe Eminescu în “postura de cîntăreţ”, întreaga sa demonstraţie fiind catalogată drept “excelentă şi mai ales inedită”. Noi nu putem decît să ne asociem acestor elogioase aprecieri, pe care le considerăm pe deplin meritate.”

ION  BELDEANU, Eminescu şi muzica în Bucovina literară  nr. 2, (120-121), feb.-martie, 2001.

Cartea se impune imediat oricărui cititor şi exeget al genialului poet, prin seriozitatea demersului literar şi documentar, prin stăpînirea autoritară a principalelor surse legate de muzicalitatea versului Luceafărului, prin concizia ideilor şi virtuozitatea mînuirii surselor, dar mai ales, prin încercarea de-a descoperi în culegerea bucovineanului Alexandru Voevidca o parte din cîntecele de inimă albastră ce le-a fredonat odinioară autorul Glossei. (…) “Reconstituirea” Luciei Olaru Nenati rămîne convingătoare. Apelînd la “argumentul” Voevidca, se întreprinde un pas important în pătrunderea universului muzical eminescian.(…) Pornind de la “poezia muzicii” din sufletul lui Eminescu, vom regăsi mai uşor, “muzica poeziei” sale, cu lirismul cîntecului de dor şi dramatismul baladei, cu ritmul jocului popular şi culoarea instrumentului tradiţional. Lucia Olaru Nenati a simţit în moştenirea eminesciană farmecul sonor al lumii în care a trăit – fascinat – genialul poet.

VIOREL COSMA, în Melos, nr. 4-6 ( 108-110), Bucureşti, aprilie- iunie, 2002.

Lucia Olaru Nenati este indisolubil legată de Eminescu şi de cultura botoşăneană. Paradoxal, activitatea sa prodigioasă a făcut-o mai apreciată în ţară şi în lume decât la Botoşani, drept pentru care presa a numit-o “un ambasador cultural”.

VIRGINIA CONSTANTINIU, 100 Personalităţi contemporane botoşănene –
Monitorul de Botoşani şi Radio Fix, Botoşani, 2006.

A fost pentru mine o mare revelaţie  să ascult prin vocea domniei sale aceste lumi depărtate pentru noi, aduse în prin plan. Socotesc că acesta este un eveniment care o onorează pe  Lucia Olaru Nenati, doctor în literatură, poetă, prozatoare, autoare de literatură pentru copii ş.a. La urma urmei, daca nu vi s-ar părea enorm, ea este, în variantă feminiă, idealul Renaşterii: uomo universale.

VALENTIN CIUCĂ, în  discursul de lansare a ediţiei a II-a cărţii Eminescu. De la muzica poeziei  la poezia muzicii, Botoşani, 2002

Trăim în acest spaţiu  semne ale unicităţii în cultura română şi nu numai. Ceea ce a îndrăznit să facă Lucia Olaru Nenati depăşeşte puţin imaginaţia! Dacă înainte de a citi prima ediţie a acestei cărţi mă întrebam dacă autoarea “îşi va rupe sau nu capul” în acest demers, vă jur că ea şi-a consolidat poziţia prin această a doua ediţie, împingându-ne mai departe în cunoaşterea universului eminescian! Indoielile posibile se spulberă la o lectură şi la o ascultare serioase, fiind vorba şi de o casetă cu melodiile respective, o ipoteză a felului în care cânta Eminescu şi asupra repertoriului său muzical. Putem avea o strângere de inimă că e vorba de un bărbat cântat şi reinterpretat de o femeie! Dar această încumetare, aş zice că,  mai degrabă lărgeşte sfera noastră de referinţă şi cel puţin, în ce mă priveşte, am ascultat aceste melodii mereu cu gândul la Veronica Micle, dar şi la Emilia Humpel  care (…)  i-a trimis bani lui Maiorescu pentru refacerea poetului, rugându-l să facă tot ce trebuie pentru salvarea lui. Lucia Olaru Nenati, o altă femeie, face,  la rândul ei, un gest formidabil, salvând şi aducând la lumină repertoriul muzical al lui Eminescu  Vă rog să nu fiţi de loc neîncrezători cu demersul doamnei Lucia Olaru Nenati!

GEORGE MUNTEAN, fragment din discursul susţinut  la lansarea ediţiei a II-a a cărţii Eminescu. De la muzica poeziei  la poezia muzicii şi a casetei, Cîntecele lui Eminescu, Botoşani,  iunie 2002.

                                                           MEDALIOANE  PORTRET

Lucia Olaru Nenati este, dincolo de orice consideraţie, o personalitate complexă, unică în peisajul cultural botoşănean al timpului nostru. Poetă de mare şi recunoscut talent, ale cărei creaţii au apărut în cele mai importante reviste literare din ţară şi nu numai, în antologii de poezie românească şi în peste  douăzeci de volume, critic şi istoric literar, autoare, printre altele, a unei cărţi fundamentale pentru cunoaşterea fenomenului cultural botoşănean din perioada interbelică “Arcade septentrionale” apărută în anul 2008 în Editura Academiei, eminescolog de renume naţional, muzeograf pasionat, de numele căruia se leagă începuturile reconsiderării muzeistice a lui Mihai Eminescu la Ipoteşti, jurnalist prolific, autor a câtorva mii de articole publicate în presa locală şi în zeci de ziare din ţară şi străinătate, interpret vocal de autentică sensibilitate, autoare a trei C.D.-uri în care readuce, pentru iubitorii de muzică, melodii cunoscute şi cântate de Eminescu (…). Cum a putut să facă atât de multe, să fie performantă în tot ce a intreprins, să fie plecată şi totuşi atât de prezentă aici, acasă, este o întrebare căreia Lucia Olaru Nenati îi ştie, credem, cel mai bine răspunsul. În ce ne priveşte, credem că avem de a face cu o personalitate de un tip special, dotată şi înzestrată cu calităţi pe care nu mulţi le posedă. Muzele i-au fost, cu siguranţă, aproape, atunci când s-a născut, înzestrând-o cu aproape tot ceea ce un om îşi poate dori. …Credem că s-au întrecut să o înzestreze cu harul lor Caliope, muza poeziei epice şi a elocinţei, Clio, muza istoriei, Thalia, muza artei dramatice şi nu în cele din urmă Euterpe, muza poeziei lirice şi a muzicii. În privinţa elocinţei, puţini au verbul, lejeritatea discursului şi a digresiunilor de care dispune Lucia Olaru Nenati. Fără harul cu care a înzestrat-o Clio, n-ar fi putut să facă ceea ce a făcut la Ipoteşti şi nici să scrie acea excepţională carte despre cultura botoşăneană la care ne-am referit, după cum, poezia şi muzica, pe care le-a cultivat cu dragoste şi pasiune, nu i-ar fi fost atât de aproape, însemnând, poate, modul ei cel mai firesc de a se manifesta, dacă Euterpe nu i-ar fi destinat să se realizeze şi în aceste domenii. Thalia, a fost şi ea, una dintre muzele care au dat contur personalităţii Luciei Olaru Nenati. Credem acest lucru, pentru că nu întâmplător a condus destinele a două teatre, iar maniera în care-şi rosteşte poemele înregistrate pe C.D.-ul cu colinde de Crăciun, dovedeşte că, în persoana sa, omul de teatru, chiar dacă nu i-a fost dat să fie pe scenă, există, în deplinătatea lui.

GHEORGHE  MEDIAN în Luceafărul nr.1/13, ianuarie, 2010, Botoşani.

Lucia Olaru Nenati este, neîndoielnic o prezenţă culturală remarcată şi remarcabilă, atât în plan naţional, cât şi internaţional. Orice comentator lucid nu poate ignora devoţiunea cu care s-a dedicat slujirii templului eminescian de la Ipoteşti, unde a slujit ani în şir memoria POETULUI, contribuţiile muzeografice de excepţie, precum şi nivelul înalt al prezenţelor publice în ţară, Germania sau Canada. În spaţiul larg al culturii s-a comportat ca un veritabil ambasador al valorilor perene româneşti deschis dialogului multicultural. Oricât de mult a deranjat gloriolele efemere ale unor confraţi pizmaşi, ea a rezistat eroic suculentelor exerciţii de defăimare şi şi-a văzut, cu suferinţe numai de ea ştiute, de împlinirea propriei cariere. Se verifică păguboasa observaţie că numai în pomul care rodeşte se dă cu pietre. Între timp, Lucia Olaru Nenati îşi scrie şi publică producţiile poetice, scrie eseuri pline de miez, cântă pentru propria desfătare, dar şi acelor care au disponibilitate culturală. De ziua Poetului, la Botoşani, un public fidel şi elevat a participat în ambianţa simbolică a Teatrului din Botoşani la un spectacol gândit, regizat, interpretat de cea care a făcut din Eminescu o veritabilă religie. Este mai mult decât cioranianul exerciţiu de admiraţie şi ceea ce a rezultat a devenit un impresionant exerciţiu de fidelitate. Reacţia a fost unanim entuziastă. Prezenţa scenică monumentală a poetei, vocea caldă şi învăluitoare au refăcut un mereu necesar traseu de iniţiere şi, astfel, frumuseţea versurilor, s-a amplificat prin inflexiunile bine timbrate ale cântăreţei. A fost, realmente o încântare, o evocare prin cântec a eufoniilor profunde ale liricii eminesciene. Am avut sentimentul că Lucia Olaru Nenati este un veritabil one show capabil să reţină atenţia şi să o dirijeze către teritoriile inefabilului.  Ţinuta scenică impecabilă, farmecul acesteia, selecţia versurilor transpuse muzical au generat starea de jubilaţie a celor care, ritualic, participau la o sacralizare. Memoria colectivă funcţionează deseori mai nuanţat decât năbădăioasa memorie individuală. În timp ce confraţii botoşăneni se simt stingheriţi de prezenţa vulcanică a poetei, neinclusă în jocurile mărunte ale gloriilor de mucava, ea îşi urmează destinul cu aparentă seninătate, deşi este de presupus că dincolo de aparenţe se află zbuciumul şi suferinţa unui intelectual adevărat. În urmă cu ani, a intrigat pe mulţi atunci când a editat un prim compact disc cu surprinzătorul generic: Cântecele lui Eminescu. Prin coroborarea unor mărturii de epocă, însemnări ocazionale  ale poetului, apelul la Colecţia Voevidca, la autoritatea unor muzicologi contemporani, autoarea selecţiei şi interpreta au amplificat sugestiv perspectiva asupra disponibilităţilor artistice eminesciene. Acest segment, doar în parte cercetat, a surprins şi intrigat scepticii de serviciu mai ales că autoarea şi-a îngăduit să interpreteze vocal acest patrimoniu muzical de excepţie. După isprava din anul 2002, iată că, de data aceasta, Din dor de Eminescu amplifică revelator registrul acestor restituiri şi ne angajează într-un orizont al ipotezelor plauzibile. Cântecele a cappela se împletesc cu poemele autoarei scrise în spirit eminescian şi refac în plan simbolic traiectul unei iubiri totale, abia acum mărturisită. Lucia Olaru Nenati a aşezat pe coperta CD-ului o pictură proprie sugerând forma bisericii din curtea casei din Ipoteşti, reface atmosfera spirituală a locului şi trasează pictural drumul ce leagă casa de biserică. In fapt avem de a face cu o sugestivă  metaforă a drumului dintre chtonic si celest. Spirit  renascentinst prin vocaţie culturală, om al unei biblice dăruiri pentru ceilalţi, ştie că ea însăşi va dobândi cuvenitele recompense morale atâta vreme cât şi-a însoţit paşii cu destinul postum eminescian. Preoteasa începuturilor în sanctuarul de la Ipoteşti contină iată, să întreţină focul sacru chiar dacă unii ar prefera ca el să fie de mult stins sau doar privatizat…

VALENTIN CIUCĂ în cartea Vernisaje selective, ed. Art XXI, Iaşi, 2010.

Doctor în ştiinţe filologice, poetă, prozatoare, eseistă,  istoric literar, autoare de literatură pentru copii, ziaristă, interpret vocal,  Lucia Olaru Nenati este o prezenţă aparte, unică în peisajul cultural actual al acestui nord de ţară. La numai 24 de ani conferenţia în aula Academiei Române despre ,,Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”. Era atunci directoarea Muzeului ,,Mihai Eminescu” din Ipoteşti, aşa cum mai târziu, dar tot  tânără, avea să devină directoarea Teatrului ,,Mihai Eminescu” din Botoşani. Peste ani avea să ţină prelegeri despre Eminescu în Canada şi în Germania, avea să scrie despre Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii şi să ne dăruiască două albume muzicale, în interpretarea sa,  Cântecele lui Eminescu  şi Din dor de Eminescu, care i-au limpezit în curgerea destinului personal unda de aur a iubirii pentru Eminescu. S-ar putea spune multe despre cărţile sale şi despre premiile care le-au încununat. Dar prefer să spun câteva cuvinte despre ceea ce o deosebeşte de ei. Mai întâi însă am să atrag atenţia asupra unei evidenţe. Cea mai concisă prezentare a personalităţii Luciei Olaru Nenati spune nu atât că singură poezia, ori singură proza, ori singură istoria literară, ori singură publicistica nu o împlineşte, cât vorbeşte despre nevoia profundă a unei multiple exprimări. Ca să mărturisească dragostea ei pentru poezie, pentru Eminescu,  mândria de a fi bucovineancă, de a fi româncă, Lucia Olaru Nenati apelează la toate instrumentele pe care poate să-şi cânte partitura inima sa bogată în cele mai nobile sentimente. Dacă în această privinţă în Ţara de Sus nu sunt mulţi ca ea, într-alta nimeni nu mai e ca ea. Mă refer la înţelegerea operei sale şi a personalităţii sale ca o carte vie. În vreme ce atâţia scriitori pun între ei şi cititori zidul de hârtie al volumelor lor, Lucia Olaru Nenati îşi trăieşte viaţa ca pe o carte unică, în mijlocul nostru. O carte pe care o făptuieşte sub ochii noştri, atunci când  ţine un curs de cultură română peste Ocean sau vorbeşte despre cartea unui coleg de breaslă. O carte pe care o recită, când îşi deschide cărţile de poezie, o carte pe care o strigă, atunci când, tăcând, îşi aşterne pe hârtie gândurile, simţămintele, crezurile, credinţele. O carte pe care o cântă când făptura ei de carne şi oase, când sufletul ei din materia celestă din care Cel de Sus ne-a dăltuit sufletele, intră în rezonanţă cu sărbători vechi şi noi, ca Eminescu, iarna sau Crăciunul. Lucia Olaru Nenati – o carte care se povesteşte, un om care se mărturiseşte. Lucia Olaru Nenati, Doamnă din spiţa marilor Doamne ale Bucovinei.

DOINA  CERNICA în Bucovina literară, nr. 1-2, ian-feb. 2010, Suceava.

ION ISTRATE, Lucia Olaru Nenati- ciudesă a nordului Moldav sau Zâna blondă a Ipoteştilor, în Luceafărul (Botoşani), an II, nr.2, feb. 2010, p. 27-36 sau în revista online Luceafarul.net:  http://www.luceafarul.net/lucia-olaru-nenati-ciudesa-a-nordului-
moldav-sauzana-blonda-a-ipotestilor%e2%80%9d\

ILEANA COSTEA, Lucia Olaru Nenati sau pasiunea pentru Eminescu în revista online Omnigraphies (Los Angeles, S.U.A)
http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=747&keywords=lucia+olaru+nenati

Lucia Olaru Nenati  a fost invitată, în calitatea sa de doctor în filologie şi cadru didactic, de către Universitatea de excelenţă din oraşul german Konstanz să susţină un curs-workshop despre cultura şi civilizaţia românească în beneficiul studenţilor din numeroase ţări ale lumii, participanţi la seria internaţională organizată anual de către universitatea germană. (…) Printre prelegerile susţinute de prestigioşi universitari, din ţări ca:  Franţa, Anglia,  Germania, Spania, Italia, sau America de Nord,  pentru prima dată  a fost  inclusă şi o temă privitoare la România, intitulată Romantik in Rumänien (Romantismul în România) susţinută de dr. Lucia Olaru Nenati (…). O prelegere distinctă a fost dedicată de Lucia Olaru Nenati lui Eminescu, autor încadrat în rândul marilor poeţi romantici europeni. Derularea proiectului s-a finalizat printr-o seară literară şi artistică în care Lucia Olaru Nenati a evoluat în ipostaza sa de poetă recitându-şi cu real talent actoricesc poemele, dar şi de interpretă de muzică (…). Poemele recitate şi piesele muzicale de pe cele două albume ale autoarei, Cântecele lui Eminescu şi Din dor de Eminescu, au fost primite cu mult interes de către cei prezenţi iar cântecele interpretate live au fost de un real succes contribuind la configurarea deplină a unei oferte culturale complexe, tridimensionale şi deosebit de eficiente ca modalitate de introducere a unui public străin în esenţa culturii noastre naţionale. Astfel că aprecierea publicului s-a adresat nu numai prestaţiei originale şi neobişnuit de pluriforme a protagonistei ci, nu în ultimul rând, culturii, artei şi valorilor româneşti, din păcate, mult prea puţin cunoscute lumii internaţionale poate şi datorită dificultăţii de-a se găsi cele mai potrivite modalităţi de atragere a interesului asupra acestor valori, ceea ce în cazul de faţă s-a reuşit pe deplin.

ANDA  LOHAN  în Romanian vip, 24 aprilie 2010, Sydney, Australia.