Verde crud

                                                 XV.

                                       VERDE  CRUD

                                                Am ajuns acum într-un punct în care Bacovia ne rezervă o surpriză din cele mai uimitoare. Ici-colo, apar şi câteva poezii rare ce poartă culorile unui neaşteptat contrast, opunându-se astfel prin trama lor întregului rest. Peisajele cangrenelor unde moartea dă târcoale, sunt lăsate în urmă pentru a trece într-un domeniu necunoscut. De astă dată este vorba despre o auroră matinală şi primăvăratecă sau de vreun vis care se raportează la amintirile copilăriei. Ne întrebăm de ce apare aici un alt Bacovia? Care este secretul acestei schimbări?  Să ne apropiem de această poezie nouă:

Havuzul din dosul palatului mort
Mai aruncă, mai plouă, mai plânge –
Şi stropii căzând, în amurg iau culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Pluteşte un lanţ de lebede albe,
Iar visul din parc în lac se răsfrânge –
Amurgul pe lebede pune culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Uitate, statuele albe privesc,
Albe visând c-un aer ce plânge –
Şi lasă amurgul pe ele culori:
De sineală, de aur, de sânge. (Amurg antic)

       Mai regăsim încă refugiul, acel gust bacovian pentru  evadare, dar de astă dată absorbit într-o dispoziţie contemplativă. Aerul  se aureşte, îmbălsămat de legende. Iată o arhitectură palatină scăldat în mirajul unor contururi alburii. Ochiul se deschide asupra perspectivei regale a artei antichităţii de unde chiar şi titlul poeziei „Crepuscul antic”. Pentru prima dată apare o armonie, o estetică a statuilor; pentru prima dată o nostalgie a construcţiei, a pietrei! Or, toate acestea nu se întâlneau câtuşi de puţin la Bacovia. Lebăda simbolistă alunecă printre reflexe albăstii în aur sau purpură, deci în mijlocul unui  adevărat incendiu aruncat de crepusculul magic. Bacovia se afiliază aici sensibilităţii maladive  -„sufletul sfârşitului de secol” – alături de Semain, Regnier, Mickael la care ciudata iubire de frumos şi de rafinament se combină cu declinul şi supravieţuirea: apusul soarelui, palatul mort. Cu toate astea, prin instrumentele alese, totul plonjează în muzicalitate iar tonurile  sunt strălucitoare, de „sineală, de aur, de sânge”: Litmotivul colorat,  fermecător  şi seducător  este cel ce  impresionează,  care ne face să ne asumăm acest vis.  I s-a reproşat adesea poetului nevroza de a fi visat prea mult.

                                                                  ¤

        Lebăda părăseşte iazul pentru a se muta în salon – o apariţie albă de puritate învolburată,  uşoară, se împrăştie prin valsul voalurilor şi trandafirilor:

Orchestra începu cu-o indignare graţioasă.
Salonul alb visa cu roze albe –
Un vals de voaluri albe …
Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă …

În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a răsfirat pe întinsele cărări –
Cântau clare sărutări …
Larg, miniatura de vremuri viitoare ..   (Alb)

       Un bal inedit şi singular, în plină auroră a clarei purităţi! O mână foarte rafinată a condus tehnica vaporoasă; plutirea albului, a graţiei  – un Degas redat cu o sensibilitate delicată, vibrantă, împlinită de sunetul viorilor. Structura poeziei bacoviene s-a schimbat cu totul: ”aurora”, „clar”,”infinit”, „armonios”, ”vremuri viitoare”: acestea sunt elemente neaşteptate care evadează în afara zidurilor sufocante, câştigă lărgime,  spaţiu. „Balul alb s-a resfirat…” – este expansiunea universului  unde se anunţă o nouă dimensiune: transcendenţa. „Larg, miniatură de vremuri viitoare” noua imagine a lumii  apare născându-se în  stadiu de schiţă.[1]  Este greu de admis că Bacovia este cel care  semnează o asemenea piesă, acest dans al purităţii pierdute în spaţiu, schiţă în miniatură a timpurilor noi. 

                                                                              ¤

          Bacovia evadează în acest fel din neantul său şi merge să regăsească  cu putere o primăvară. Aceasta va fi mai întâi o primăvară ofilită.

„Melancolia m-a prins pe stradă

Sunt ameţit,

Oh, primăvara, iar a venit…

Palid şi mut..

Mii de femei au trecut:

Melancolia m-a prins pe stradă.

E o vibrare de violete

Trece si Ea;

Aşi vrea.

Dar nu pot s-o salut;

Oh, şi cum a trecut,

Intr-o vibrare de violete.

Nimicnicia m-a prins pe stradă

Am adormit.

Oh, primăvara iar a venit

Pal şi uitat…

Vals funebru depărtat

Melancolia mă ţine în stradă…” ( Nervi de primavară)

      Forma se dezbracă de orice constrângere a ritmului – atât de bine transpare starea poetului: „Melancolia m-a prins pe stradă”.  E o poezie a regretului. Trecătorii de pe stradă, chiar şi Ea, unică, aceea  care trece: ”Trece şi Ea/ Aşi vrea / Dar nu pot s-o salut” – schiţă idilică a salutului lui Dante dar care la Bacovia  ia o rezonanţă dramatică: este incapacitatea lui de o întâlni („Dar nu pot s-o salut/ Oh şi cum a trecut”). Accentul vibrează atât de intens încât cuvintele se pierd; poezia se reduce chiar şi grafic: ”Aşi  vrea” devine un vers  aproape monosilabic. O înclinaţie omenească fundamentală care  nu se realizează: – întâlnirea ratată  („Cu una din ele nu mai puteam fi o pereche”- Froid), devine această „existenţă poetică”: „Dacă nu-i/ Cu cine vorbi/ Se scrie” (Glossă). Astfel se naşte această admirabilă tehnică, întru totul muzicală. Poezia seamănă a fi un loc de trecere unde o orchestră se reduce, treptat, la câteva acorduri de fagot (corespunzând, de pildă, cuvintelor „mut”, ”trecut”, de viori („me-lan-co-li-a”) şi puţin de pian („adormit”,”iar a venit”); mici mişcări se nasc de pretutindeni – fragmente de teme, de amintiri: „vals funebru, depărtat”.

                                                         ¤

          Dar iată o altă mişcare, de astă dată o adevărată primăvară, care  explodează:

Note de primăvară           

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc,
Soare, soare…
Corpul ce întreg mă doare,
Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de răchită,
Primăvara,
O copilă poposită la fântâna
Te îngână
Pe câmpia clară…

Verde crud, verde crud…
Mugur alb şi roz şi pur,
Te mai văd, te mai aud,
Vis de-albastru şi azur.

        Poezia  este de o delicateţe rafinată – abia câteva cuvinte şi deja toată această îmbobocire a primăverii este aici; o paletă tandră se revarsă peste vârfurile arborilor alcătuită din tonuri de roz şi alb pur. Dar totul  este invadat de esenţele veritabile  ale verdelui, muguri de viaţă, conţinând o prodigioasă forţă vitală: “Verde crud, verde crud…” In fine, totul se topeşte în azur şi în vis ”Vis de-albastru…”  De ce revine oare mereu la Bacovia  această bântuire a visului în aceste  ultime poezii?  In mod paradoxal şi dialectic, aceasta este dovada peremptorie că Bacovia este ancorat pentru totdeauna în “urâtul” său.  Pentru că adevărata prezenţă a urâtului presupune totdeauna prezenţa antipodului său, „dorul”. Aceasta este entitatea pe care folclorul o cunoaşte deja perfect: „Tot urâtu-i cu mult dor/ Tot urâtu-i cu dor mare”. Este ceea ce Eminescu a orchestrat printr-o atât de mare armonie. Acestă entitate dor-urât este, de altfel, marca  majoră a lui Eminescu. Şi este interesant de văzut că din această moştenire Bacovia n-a dezvoltat decât „urâtul”, iar Arghezi „dorul”.

        Strofa a doua  aduce un accent exploziv ca un punct roşu, impresionist: „ O, punctează cu-al tău foc/ Soare…”  Oprirea versului, acest şoc ritmic, sprijină  trezirea  de conştiinţă a omului  în faţa destinului său, în faţa istoriei („Sub al vremurulor joc”). Niciodată nu apare ocazia unei singure jubilări estetice; poezia o depăşeşte căci  din urmă  apare omul  – versul reproduce astfel elanul, această „intuiţie operantă” a sufletului: „O, punctează cu-al tău foc/ soare…”

         Poezia îşi reia curgerea sa delicată. Un copil în câmpia clară readuce imaginea unei lumi noi care este începutul primăverii  („Verde crud, verde crud)  – este o variaţie  care evocă acel „copil rozaliu” al lui Trakl: „Dintr-un fluer de răchită/ Primăvara/ O copilă poposită/ La fântână/ Te îngână/ Pe câmpia clară”.[2] Tot patrimoniul naţional reînvie aici la Bacovia, pastoral, idilic – este „Rodica” lui Alecsandri, încântându-i pe  semănători, sau chiar Eminescu: „O, rămâi, rămâi la mine/  Te iubesc atât de mult!”

       Pădurea îi vorbeşte copilului tremurându-şi valurile şi frunzişul verde şi acela iese râzând în câmpie. O iubire nostalgică îl reîntoarce la amintirile vârstei tandre, la propria copilărie; acesta este cu certitudine „aleanul”[3]: „Copil ca ei te vezi”; Alean) ca Eminescu, acela care zice:

„Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot

Unde eşti copilărie

Cu pădurea ta cu tot.” (O, rămâi)

       Această revenire  la natură, la copilărie, departe de a fi o simplă experienţă  sentimentală, acoperă un sens profund, reînnoit, al miraculosului. S-ar  putea  atinge cu degetul elementul structural: „câmpia clară”, ”fântâna” – este fântâna  Tinereţii, cristelniţă de botez de unde se iese spre o lumină şi o nouă claritate.  

       Capabilă de o dezvoltare infinită, poezia, discretă, se încheie deja; ultimul vers este „Vis de-albastru şi azur”.  În autenticitatea sa  trebuie să se vadă  acest vis ce persistă cu obstinaţie  la Bacovia. Ce este această creaţie efemeră şi nesigură a nopţilor noastre? Jung[4] defineşte acest fenomen ca pe un produs al  sufletului nostru ascuns, inconştient. Visul perpetuează astfel, spontan, „dincolo de”, în abis, comorile marelui potenţial de viaţă şi de surse naturale de existenţă. „Reveniţi la ceea ce este cel mai subiectiv în voi..”,  lansează Jung către noi acest apel, „la sursa existenţei şi vieţii voastre”.  Visul are acest imens privilegiu de a reconstitui o „atitudine” conformă cu natura fundamentală a omului, nu picassiană, ci unificată, în sânul naturii („Verde crud, verde crud”). Acolo, deci, unde omul este descompus şi alienat de sine însuşi de către o civilizaţie inumană, propriul său corp îl scoate din încurcătură. Altădată, la Cei vechi, regii aveau visele lor măreţe  care le inspirau o politică salutară.

        Să revenim deci la acel punct unde, zice Jung, „voi participaţi fără ştirea voastră, la istoria lumii.” Dintotdeauna şi astăzi cu mai puternică motivaţie, visul revelează umanitatea profundă, adevărată, continuă, durabilă. „Te mai văd, te mai aud/ Vis…”. Visul este inspiraţie – poarta îngustă pe unde civilizaţia noastră va ieşi din marele impas.

                                  Svetlana Palelogu Matta

Fragment din cartea Existenţa poetică a lui Bacovia. Traducere din limba franceză şi studiu introductiv de Lucia Olaru Nenati.                                         Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2012.